De prea multe ori am auzit "n-o să poți", "n-o să meargă" sau versiuni similare. Și când eram copil, și ca adult, chiar și din gura mea ieșind, câteodată. Știți câte proiecte sau idei am abandonat pentru că îmi răsuna asta în minte? Vă dați seama cât de puțină încredere în mine am avut, de-a lungul timpului? Nici eu nu știam. Am ajuns să conștientizez după 30 de ani. Vârsta la care înțeleg, în sfârșit, ce s-a întâmplat cu mine până la momentul ăsta. Și m-am apucat să îmi reasamblez piesele de puzzle așezate anapoda.
De ce e important să elimin din vocabular "n-o să poți"
Uitându-mă în urmă, traseul meu a fost ciuntit de renunțări și compromisuri. Reacția "mai bine stau în banca mea" m-a însoțit mult timp. Și nu mi-a făcut cinste deloc. Un transplant de mentalitate nu am cum să-mi mai fac, dar comportamentul îl pot îmbunătăți.
Numai că, pe măsură ce mă repliez, observ greșeli în educarea fetiței mele. Știu, toți facem erori. Nu s-a inventat părintele perfect și nici nu se va întâmpla asta vreodată. Nu mai pun atâta presiune pe mine, tind către calm și moderație în parenting. Dar tot simt nevoia uneori să mai echilibrez balanța. Dintre toate teoriile de parenting, despre cum să-mi cresc odrasla, cred că cel mai important e să-mi mușc limba când vreau să spun "n-o să poți". Dacă nu mă abțin acum, se va înfrâna Lidia mai târziu din a fi ceea ce își dorește. Scopul meu e să o susțin să-și urmeze pasiunile, nu să o sabotez. Mai ales că în intervalul 6-7 ani se manifestă o instabilitate emoțională pe care eu încă nu mă pricep să o gestionez.
Ce fac eu când îmi vine să zic "n-o să poți"
- inspir adânc și tac, în primă fază
- am grijă și la mimica facială, pentru că privirea mea deseori exprimă exact ce gândesc
- analizez rapid riscurile. Sunt 2 variante:
- Dacă e ceva chiar periculos pentru copil, o rog să stăm un pic jos, să discutăm. Asta o oprește din a "se arunca în cap" (uneori la propriu, alteori la figurat). O provoc să se gândească ce se poate întâmpla dacă lucrurile nu merg așa cum și-a propus. Bineînțeles, nu identifică riscurile pe care mi le imaginez eu (ca o mamă hiper-protectoare, of course :)) ), așa că enumăr și eu ce-mi trece prin cap. Găsim, de comun acord, niște soluții ca să evităm tragedii. Dacă hotărăște să încerce totuși, stau lângă ea. Evident, nu orice poate fi preîntâmpinat, deci tot sunt ca pe ghimpi 😀
- În cazul în care nu e atât de periculos, îi răspund:
Ok, ai nevoie de ajutorul meu?
Și aici văd 2 scenarii:
- Îmi spune că da. Atunci mă străduiesc să ajut fără să intervin prea mult în planul ei. Îi dau câteva sugestii, pe baza cărora poate să construiască mai departe.
- Îmi zice că nu are nevoie de ajutor. O întreb dacă e în regulă să o privesc/observ, etc. Învăț ritmul ei (care e total diferit de al meu), raționamentul, alegerile. O las să greșească și să descopere. O asigur, de cât de multe ori pot, că îi sunt alături.
Nu spun că e simplu, chiar deloc! În viteză, primul impuls e să-mi aduc propriile păreri în prim plan. Așa că fac eforturi să îmi ajustez viziunea după a ei, să nu mă uit prin "ochelarii mei de cal". E un procedeu de lungă durată.
Și încă ceva...
Un exercițiu care îmi e util în multe zone ale vieții: privesc din alt unghi. Uneori uit să fac asta și iese urât 🙂 Dar când îmi amintesc să fac asta, cer opinii diferite, aflu contextul, trigger-ele celorlalți. Accept faptul că există mai multe moduri de a judeca o situație. Comportamentul, reacțiile sunt ghidate de cutiuța în care gândește fiecare. Extinderea orizontului face minuni 😉
Foto antet Pexels
Un răspuns la “Cum scăpăm de „N-o să poți! N-o să-ți iasă!””
[…] Despre episoadele mele cu „n-o să poți, n-o să-ți iasă!” v-am povestit aici. […]