Sunt mamă și uneori clachez. Ce să fac?

Bine ai venit în clubul mamelor care clachează! Și nu, clubul nu e unul exclusivist, ni se întâmplă tuturor. Chiar dacă despre blogger-ul X ai senzația că are o viață roz, cu sclipici. Sau despre tipa Y de pe grupul de Facebook, pentru care totul e zen și pare că nu se enervează niciodată. Nu mai zic de vecina pe care o detești pentru că e mereu machiată și aranjată, chiar dacă are copil mic. Hai să fim serioși, toți avem momente de cădere psihică!

Și cel mai greu e începutul. Ăla în care te trezești cu boțul de om în brațe, care plânge la ore imposibile și, deseori, nu pricepi de ce. Nu apuci să te dezmeticești prea mult, totul e ca într-un roller-coaster într-un parc de distracții dubios. Colac peste pupăză, consortul doarme tun sau ajunge acasă atât de târziu încât nu te poate ajuta. Ești singură toată ziua cu o ființă pe ale cărei scutece trebuie să le schimbi de nenumărate ori, să-i cânți, să o legeni, să-i oferi toată atenția și întreaga prezență. Nu ai timp să faci un duș, să te dai cu cremă, să te aranjezi, ca pe vremuri.

E epuizant și frustrant. Toată treaba asta îți dă o stare de disconfort, insecuritate și nervi. Simți câteodată că te depășește și te copleșesc toți balaurii atunci când micul om începe să mișune și face tot ce îi trece prin cap. Da, el e curios și descoperă. Dar tu ce vină ai? După toată oboseala, începe și anxietatea că i se poate întâmpla ceva rău. 

Am vorbit cu Ioana Agachi și Nicoleta Căpraru de la Eu, părinte ghemotoc, psihoterapeuți centrați pe persoană, despre ce se întâmplă în mintea unei mame atunci când clachează și ce e de făcut:

Ce înseamnă, de fapt, că “ai clacat” în limbajul unui psihoterapeut?

Ioana: În primul rând aș vrea să subliniez că oricare dintre noi clachează la un moment dat. Pentru mine a claca însumează multe emoții puternice – furie, tristețe,deznădejde, frustrare, care se acumulează și la un moment dat vin ca o furtună peste noi și ne împing la o serie de comportamente indezirabile, nedorite. Acest proces lasă în urmă neputință și vinovăție. Practic, mecanismele noastre de apărare nu mai fac față acestui cocktail emoțional și nu mai există (auto)control.

E grav ca o mamă să aibă momente când ridică vocea sau își iese din fire în fața copilului?

Nicoleta: Înainte de toate ar trebui să definim ce înseamnă grav. Dacă grav înseamnă traumatic, atunci nu este grav că o mamă să țipe sau să își iasă din fire din când în când. Este chiar firesc, căci suntem oameni și clacăm uneori. Este important însă să fim atente la noi și să sesizăm atunci când momentele încep să devină foarte dese, când pare că ne pierdem controlul din ce în ce mai repede și devine obișnuință. Atunci este momentul să luăm o pauză, să facem ceva pentru noi, căci aceste ieșiri pot fi un semn că suntem obosite, stresate, suprasolicitate. Așadar că să nu devină grav e important că aceste manifestări să rămână doar că momente.

Ce reacții sunt în “limitele normale” pentru o femeie la care s-au acumulat nopți nedormite, presiuni de la persoanele din jurul ei, rutină de stat singură acasă cu un copil care are colici și plânge, frustrări, senzație de neputință, etc?

Nicoleta: Cred că îmi este mai greu să spun ce înseamnă “anormal” având în vedere situațiile înșiruite mai sus. Normale sunt stările de epuizare, tristețe, sentimentul că nu faci față, că ai ajuns la capătul puterilor, că nu poți avea grijă de bebelușul tău, că ești singura care nu se descurcă, în timp ce toate celelalte pot. Şi lista poate continua. Cred însă că este important ca și cei din jurul mamei să vadă aceste reacții ca fiind normale, să empatizeze cu ea și să ii dea încredere. Astfel, primind înțelegere și validare mama va putea să facă față acestei perioade foarte dificile de la început. Suportul este foarte important, așa cum spune și zicala : “e nevoie de un sat ca să crești un copil”.

Ce ar trebui să facă o mamă după ce a trecut “furtuna”?

Ioana: În primul rând să analizăm un pic ce a rămas după furtună, dacă sunt sau nu victime. Dacă există victime atunci este indicat să ne cerem iertare și să explicăm ce s-a întâmplat cu noi. Pasul următor este să stăm un pic cu noi și să intrăm într-un proces de introspecție analizând ce a produs în noi furtuna, ce a rezonat atât de puternic în interiorul nostru. Plecând de aici putem trage niște concluzii care să ne ajute în situațiile următoare. Important este să învățăm din experiențele pe care le avem. Aceste concluzii ne pot ajuta să găsim și soluții la provocările cu care ne confruntăm. Dacă nu reușim singuri, atunci putem apela la un prieten care să ne ajute în acest demers. Ceea ce nu ajută în astfel de momente este critica interioară, care va conduce la vinovăție, neputință și chiar furie față de propria persoană.

Care sunt semnalele că ar trebui să ceară ajutorul unui psihoterapeut?

Ioana: În general, momentul când este oportun să apelăm la un psihoterapeut este atunci când simțim că nu mai putem gestiona noi singuri provocările emoționale cu care ne confruntăm. Cu alte cuvinte, avem senzația că nu mai deținem controlul asupra a ceea ce ni se întâmplă (emoții, gânduri) și acest lucru își pune amprenta asupra vieții personale, interpersonale sau profesionale.

Ioana și Nicoleta vor susține, pe 17 și 18 martie, Weekend de parenting – autocunoaștere, autoînțelegere, autoacceptare: