Ea aşteaptă ceva de la el, el pare că nu înţelege nimic. Ea se bosumflă şi se refugiază în dulciuri/cumpărături/Facebook... (completaţi voi lista), el îşi vede mai departe de ale lui (hobby-uri, întâlniri cu gaşca, ş.a.m.d.). El vrea ceva, ea are treabă/e obosită/ocupată cu copilul/preocupată de job etc. Când ajungi în situaţii despre care îţi dai seama că te depăşesc şi nu mai ştii să le gestionezi, una dintre variante e ajutorul psihologic (din punctul meu de vedere, cea mai bună, dar nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt până nu încercaţi 🙂 ). Am cochetat mult timp cu ideea şi, de curând, m-am hotărât.
Am început să merg la terapie.
Am ales un moment relativ critic (în viziunea mea) dar nu atât de grav încât să necesite intervenţii foarte rapide. De felul meu nu-mi place să fiu zorită aşa că îmi permit să aloc o periodicitate şi un buget care să nu mă dea peste cap. În situaţii-limită însă, şedinţele se recomandă a fi mai dese de o dată la 2-3 săptămâni.
Scopul meu este să înţeleg propriile mecanisme, acele triggers care mă fac să acţionez în anumite moduri şi, mai apoi, să descurc iţele pe care le-am tot încurcat vreme de peste 31 de ani, urmând să rezolv acele cazuri care se tot repetă cu încăpăţănare. Partea bună cu terapia e că, atunci când devii conştient(ă) de propriile reacţii, aproape simţi fizic vălul cum se ridică de pe ochi şi ţi se luminează drumul 🙂 Partea nu aşa bună e că, odată cu conştientizarea, trebuie să treci prin etape care te scot serios din zona de confort. În cele 3 şedinţe de până acum, mi-au intrat în cap (şi sunt sigură că n-o să mai iasă prea curând) câteva idei:
1.E al naibii de important să-mi identific nevoile care stau la baza comportamentului meu, pentru că, neîmplinite, ele vor dicta mereu, din subconştient, reacţii care mai de care mai dubioase interesante :).
2. După ce le identific, ar fi foarte util să le şi comunic persoanelor cu care interacţionez cel mai des, pentru a mi le împlini. Şi aici s-a auzit un Zdrang! în creierul meu. Eu am o mare breşă între nevoi şi aşteptări. Nu spun concret ce vreau dar mă aştept să primesc exact aia şi cu o cireaşă pe deasupra dacă se poate. Cu bărbaţii, mai ales, lucrurile nu prea funcţionează aşa.
În mintea mea rula deja, ca un playlist pe Youtube, cum noi suntem de pe Venus, ei de pe Marte, noi sexul slab, ei ăla tare, bla bla. Până la urmă, diferenţele vin şi din felul în care ne exprimăm: clar sau ambiguu. Indiferent cum or fi puse pe tapet nevoile, cu floricele sau nu, abrupt sau mai voalat, esenţial e să dăm cărţile pe faţă şi să spunem ce vrem unul de la celalaltă pentru că partenerul, mai mult ca sigur, percepe lucrurile în mod diferit.
Fiecare are propriul limbaj al iubirii.
Aici cred că şi soţul meu e de acord, deşi nu pricepe el de ce am nevoie de o terţă persoană ca să-mi explice lucrurile respective 🙂
3. În al treilea rând, un mare bine mi-aş face dacă nu aş supra-analiza şi judeca totul, prin propriul filtru, evident. Am deseori senzaţia că ceva nu e îndeajuns de bine, de echilibrat, de corect, că ceva nu e aşa cum ar trebui (în mintea mea) să fie. Blestemul Balanţei dar totuşi, tiparul ăsta se pare că îmi dă cele mai mari bătăi de cap şi le face rău şi celor din jurul meu. Gândirea în mii de nuanţe de gri, între alb şi negru, poate uneori să dăuneze grav sănătăţii 🙂 Simplificarea gândirii şi setarea unor aşteptări realiste par să fie o soluţie, în cazul meu. Mă sperie numai gândul de a-mi reduce din complexitate (deh, mă mândream şi eu că sunt o fiinţă complicată) dar ştiu că e un mare adevăr aici.
Încă nu ştiu cum să abordez şi de unde s-o apuc dar pentru asta e Alexandra, psihologul despre care vă spuneam. Ea lucrează în echipă cu Gáspár György, psiholog clinician şi psihoterapeut relaţional, membru fondator şi preşedinte al Asociaţiei Multiculturale de Psihologie şi Psihoterapie. Despre el am auzit multe, acel gen de om care e "la modă", dar de care nu te plictiseşti pentru că afli mereu lucruri bune şi utile. Ştiu persoane care au fost la el în terapie, l-am auzit vorbind de fiecare dată pe un ton liniştitor şi ferm în acelaşi timp, prima oară la conferinţa lui Esther Perel şi apoi, la Social Media for Parents.
Ca să pătrunzi în adâncimea celor spuse de Gáspár, e musai să îl asculţi cu atenţie şi să laşi deoparte alte îndeletniciri. E ceea ce am în plan să fac la conferinţa lui de pe 29 octombrie, Ce spun eu şi ce auzi tu?, care se axează pe:
• descoperirea şi recunoaşterea comportamentelor toxice dintre partenerii unui cuplu;
• blocajele în comunicare şi armele psihologice pe care le folosim în viaţa de zi cu zi;
• aspectele care fac diferenţa între cuplurile fericite şi cele nefericite;
• înţelegerea motivelor pentru care ne comportăm într-un anumit fel;
• descoperirea noii ştiinţe a iubirii;
• dezvoltarea unor practici sănătoase de relaţionare şi comunicare în cuplu;
• împăcarea cu noi înşine şi acordarea permisiunii de a primi şi oferi iubire.
Ne vedem acolo?
