În pofida soarelui strălucitor de afară, e o toamnă gri. Cu vijelii în suflete, cu plumb în gânduri, cu cenuşiu în vise. Prea multă moarte în jurul nostru. Mintea mea nu a putut niciodată să cuprindă sensul urii datorate credinţei. Mereu am simţit că fiecare e liber să creadă în ce vrea atâta timp cât nu face rău altora. Mie mi se pare atât de simplu. Da, uneori judec reacţii, comportamente, atitudini, poate şi ideologii. Pentru că nici eu nu sunt perfectă şi cedez în faţa tendinţei de a trece prin propriul filtru al gândirii lucruri pe care le văd în jurul meu. Dar în viaţa mea nu am putut să înţeleg şi să tolerez ura, violenţa iscată din simplul motiv că cineva este de altă religie, cultură, sex, etnie, orientare sexuală, politică sau mai ştiu eu ce. Am mai expus aici părerile mele despre a fi într-o tabără sau în alta, despre a susţine ceva într-un mod atât de agresiv şi iritant încât are mai mult menirea să enerveze potenţialii adepţi ai ideii decât să îi atragă. Aşa e, suntem diferiţi dar, la naiba, asta e toată frumuseţea, nu? Dacă am fi toţi copii la indigo, cum am mai evolua? Ne-am plictisi iubind iar şi iar aceeaşi imagine.
Dar de la a iubi cu ardoare ceva până la a se transforma totul într-un fanatism criminal, pentru că despre omucidere e vorba, se cască un hău întunecat şi de neînţeles. Războaiele, din punctul meu de vedere, sunt un nonsens. O pierdere de timp, de energie, de vieţi, fără rezultat. La ce bun să pregăteşti flăcăi care abia încep să-şi radă barba, pentru a deveni soldaţi, pentru a vedea cum îşi dau ultima suflare pe un câmp de luptă, din motive pe care ei nu le înţeleg? Care e scopul uciderii cu sânge rece a sute, mii de copii, femei, tineri, bătrâni, care şi-au trăit vieţile fiecare cum au putut şi cum au ştiut, dar fără să îşi imagineze vreodată că îşi vor petrece ultimele clipe în chinuri, fără măcar să ştie de ce?
Oameni, nu înţelegeţi? Puterea stă în abilitatea de a vă folosi intelectul şi corpul pentru a vă găsi un rost în viaţă! Nu în valoarea contului din bancă, nu în mărcile maşinilor, nu în aur, petrol, ţări cucerite cu forţa. Toate astea ne duc la distrugere, nu la dezvoltare.
Titlul articolului debutează cu un cuvânt negativ pentru că suntem toţi învăţaţi, de mici, să punem răul în faţă. Spunem "nu", aruncăm cu piatra şi abia apoi ne dăm seama că am fi putut să procedăm altfel de la bun început. Fără să primim o lovitură sub coaste, care ne taie respiraţia pentru câteva clipe, nu ne trezim, trăim într-o letargie uriaşă. Ne unim puţin şi apoi iar ne dezbinăm şi ne împroşcăm cu noroi.Copiii, imitându-i pe adulţi, îşi scuipă şi îmbrâncesc semenii. Încă de mici învăţăm să discriminăm. Pentru o grămadă de motive absurde. Mă tot întreb, de când mă ştiu, dacă suntem vreun experiment "scăpat de sub control". Sunt curioasă dacă în imensitatea de galaxii din univers, mai există vreo fiinţă, vreo formă de energie care să fie de o asemenea complexitate cum e omul.
Fiinţa umană e capabilă să ierte. Avem capacitatea de a ne controla emoţiile şi comportamentul. Nu-i uşor, ce-i drept, dar se exersează ca mersul pe bicicletă, o spun din proprie experienţă. Fiinţa umană poate să mediteze, să se autoanalizeze. Mă uimeşte potenţialul nostru în comparaţie cu toate celelalte fiinţe de pe Pământ. Şi cu toate astea, noi alegem ura în detrimentul iubirii. Alegem moarte în loc de pace.
Am tăcut până acum. Nu mi-am schimbat poza de profil pe Facebook. Nu am putut să fac prea multe ca să ajut. Nu scriu ca să mă justific. Doar o spun. Mi-e frică. Noi, cei care vrem pace, nu avem unde să ne ducem ca să ne fie bine. Dacă pleci din ţara asta din cauza corupţiei şi a nepăsării dureros de acute, dai de alte tragedii. Peste tot e sângele unor oameni care poate nu au vrut decât să-şi trăiască viaţa în linişte. Noi, cei care vrem un trai tihnit pentru copiii noştri, ne apropiem de limita răbdării, ne pierdem speranţa şi puterea de a fi buni. Şi nu îi condamn pe cei care îşi pierd copiii, părinţii, fraţii, prietenii, nu îi judec pentru că încep să instige la război. Ei au ajuns la capăt. Ţine de noi, cei care vrem pace, să îi sprijinim să revină la gânduri mai senine, pe cât se poate. Dar ce facem cu cei, atât de mulţi, Doamne, atât de mulţi!, care nu ştiu să iubească? Cum să îi ajutăm să fie buni, până nu e prea târziu?
