Am urmărit de la o oarecare distanţă tam-tam-ul care s-a iscat din momentul în care Dana Nălbaru şi Dragoş Bucur au anunţat public faptul că şi-au retras din învăţământul clasic fetiţa de 9 ani, hotărâre luată de toţi 3 la un loc, după cum scria în articolul respectiv. Am citit câteva păreri emise de diverşi. Şi iarăşi nu am înţeles tendinţa asta de a supra-polemiza o alegere făcută de o familie. Într-adevăr, e o familie relativ cunoscută în mass-media, să spunem că anunţul lor poate influenţa într-o mică măsură ideile altora. Dar asta nu presupune că toţi o să ne luăm după ei. Nici că o să facem exact pe dos doar pentru că ni se pare un comportament de vedete „care îşi permit” sau îi considerăm inconştienţi fiindcă par să nu gândească pe termen lung. După legea ţării, sunt pasibili de pedeapsă, se poate interpreta ca o „împiedicare a accesului la învăţământul general obligatoriu” (Art. 380 din Codul Penal). Dar este riscul pe care şi-l asumă ei, în mod conştient. Din nou ajung la vorba mea, a judeca prea mult ceea ce fac alţii ne împiedică să ne concentrăm pe ce e de făcut în ograda noastră. Şi, God knows, avem o grămadă de rezolvat în propriile familii.
Homeschooling, unschooling, Waldorf, Montessori, educaţie liberă, învăţământ clasic, educaţie non-formală, cei 7 ani de acasă…şi lista e lungă. Sunt termeni care se învârt în minţile părinţilor de azi, mulţi neştiind ce e mai bine pentru copiii lor din opţiunile pe care le au, unii fiind împăcaţi, alţii resemnaţi, cu lacrimi în colţurile ochilor, iar alţii încă luptând cu îndârjire şi scrâşnet de dinţi. Eu sunt cu un picior în fiecare dintre cele 3 categorii (da, am 3 picioare :)) pentru că nu îmi „dă mâna” să mă încadrez cu totul într-una singură). La anul, în toamnă, Lidia va avea 5 ani şi 9 luni. Ea merge acum la o grădiniţă de stat cu program normal (până la 12:00 – 13:00, în funcţie de opţionale) pentru că am găsit o educatoare care se apropie de stilul pe care mi l-am dorit pentru ea. Aşa s-au sfârşit căutările legate de grădiniţă de acum un an şi jumătate. După un pic de introspecţie, am realizat că Waldorf, la momentul la care a apărut în România şi eu eram în clasa I, ar fi fost alternativa ideală pentru personalitatea mea şi felul meu de-a fi. Dar fetiţa mea e foarte diferită. Şi, momentan, alegerea pe care am făcut-o pentru ea îmi pare satisfăcătoare. Însă la anul sau peste 2 ani (dacă decidem să o mai lăsăm un an la grupa mare), va veni temutul moment al clasei 0.
Până atunci, aş vrea să parcurg nişte paşi:
- Să mă informez. Etapa asta mi se pare esenţială în fundamentarea unei hotărâri. Avantajele şi dezavantajele fiecărei opţiuni pot varia de la o familie la alta, în funcţie de context (venituri, mentalităţi, priorităţi, personalitatea copiilor etc.). Aşa cum nu poţi condamna pe cineva pentru o alegere făcută pentru că nu înţelegi contextul, la fel nu poţi impune cuiva o anumită opţiune. În plus, până nu afli specificităţile fiecărui sistem şi nu le treci prin propriul filtru, nu ai cum să spui că decizia e informată. De la a citi articole, păreri, date şi studii (cercetarea realizată de MKOR Consulting mi s-a părut foarte bine documentată şi e un punct de plecare util celor care se gândesc la homeschooling, vă recomand să o descărcaţi), până la a discuta cu părinţi ai căror copii urmează diferite forme de învăţământ şi cu profesionişti în domeniu (consultanţa educaţională a Oanei Moraru mi se pare un reper bun dar pot fi şi alţii foarte ok).
- Să mă informez şi mai în profunzime – despre şcoala/şcolile pe care le am în vizor şi, implicit, în zona în care locuim), despre învăţătoarele care ar preda la clasa 0 respectivă (şi da, am de gând să le caut şi pe net şi pe Facebook, nu degeaba sunt recruiter 🙂 ). Voi analiza cât de multe teme, pedepse şi recompense şi alţi bau-bau se vehiculează. Dar voi avea mereu în gând faptul că nu voi putea lupta împotriva curentului (oricât mi-aş dori uneori) aşa că voi căuta contexte care să nu mă forţeze la
prea deseconflicte. Şi speranţa moare ultima 🙂 - Să caut cursuri/ateliere care să îmbogăţească/cristalizeze cunoştinţe pe care se presupune că le va obţine la şcoală. Nu multe, atât cât ne va permite personalitatea timidă şi relativ fixistă a fiică-mii 🙂 Şi, neapărat, să o încurajez să descopere mediul ONG şi educaţia nonformală. Dar uşurel, fără presiune.
- Să cobor niţel aşteptările mele cele înalte şi standardele la care nu ajung nici cocoţată pe scară, să cut some slack şi să-mi dau seama că: învăţătoarea e şi ea om, şcoala are 4 ore, nu e timp pentru o educaţie aşa cum mi-o doresc eu. Dacă o să reuşesc să-mi fac timp măcar o oră pe zi să stau cu Lidia, ar fi foarte bine. Chiar dacă nu voi afla zilnic de la ea cum a fost la şcoală şi ce a învăţat, eu şi cei care suntem zilnic lângă ea, o să continuăm procesul de educare şi de formare. Şi nu numai a ei ci şi dezvoltarea noastră. Cu siguranţă nu mai ştiu să fac probleme din alea cu A, B şi C…o să am o mare bucurie să le revăd….not! :))
- Să nu mă las niciodată pradă deznădejdii şi acelui „aia e, nu am găsit ceva mai bun”, cu un nod în gât cât casa. Şcoli sunt destule, neuroni sinucigaşi mai am (pentru polemicile de la şedinţele cu părinţii), vocea încă îmi e bună şi sufletul tânăr 🙂
Calitatea educației depinde, în primul rând, de părinți. Abia apoi de profesori, colegi, bunici, anturaj.
Şi, indiferent de varianta aleasă, părinţii sunt cei care sunt alături de copii pe parcursul vârstei „legale” de învăţare. Nimic nu e ireversibil, atâta timp cât e gândit, informat, aplicat la context, asumat. Nimic în afară de renunţare. Dar asta nu e o opţiune.
Sursă foto: Pexels
