3 ani şi aproape o lună. Încercări nenumărate şi diverse idei pentru a o convinge să facă la oliţă. Recunosc, nu am pus-o pe oliţă de când a început să stea în funduleţ, pentru că: 1. mi s-a părut mai comod pentru mine, ca mamă, să şterg, să arunc şi să schimb 2. intuiţia mea nu a vrut şi putut să conceapă că un bebeluş de sub un an ar putea să îşi controleze muşchii sfincterului în aşa fel încât să nu alerg înnebunită după oliţă, cu copilul în braţe, de fiecare dată când mi s-ar fi părut că dă semne de micţiune şi/sau defecaţie (asta a fost profundă :)) ). Toate bune şi frumoase până la 2 ani şi jumătate când ne-am gândit noi că ar cam fi cazul să începem faimosul antrenament la oliţă. Era vară şi…nu prea cald. Hai la ţară, îi dăm jos scutecele şi o lăsăm prin curte “a la nude”. Aş, la ţară o ploaie şi un frig de nu puteai să stai în curte nici îmbrăcat! Înapoi acasă, în apartamentelul nostru (extra)cald n-am fi avut, teoretic, cum să dăm greş. După 2 “scăpări” pe parchet, pe care le-am considerat normale, n-a mai vrut. Urla că ea vrea să facă pe jos (mă rog, în scutec dar nu la oliţă), cu încăpăţânarea Capricornului autentic. Colac peste pupăză, a dat peste ea şi o infectie urinară de toată frumuseţea. Deci, pe scurt, am renunţat. Pardon, am amânat pe termen nedefinit. Şi am scris articolul de aici.
Eeeh, totul până acum câteva zile…Când, citind o carte de parenting (bineînţeleees!), mi-a venit ideea: încrederea în copil. Aşa că am purces la drum: “iubita mea, eu am încredere că o să faci la oliţă când simţi tu" (evident, în gândul meu îmi doream ca asta să se întâmple mâine). Şi, minune! A început de dimineaţă să vrea să facă pişu la oliţă şi aşa o ţine de 4 zile (caca încă nu vrea dar nu-mi fac probleme, cu timpul o să se rezolve). Desigur, “accidentele” şi micile băltoace prin casă, care se lasă cu spălat tot de pe ea, sunt inerente dar nu mă îndoiesc, suntem pe drumul cel bun. Aşa că oliţa noastră cântătoare care stătea că un bibelou de peste jumătate de an, e folosită acum de cel puţin 5 ori pe zi. Yuhuuu!