Frisoane, multe frisoane. De la începutul operației până la vreo oră după. Asta e prima senzație fizică pe care mi-o aduce în minte cuvântul cezariană. Se pare că unele persoane au reacția asta la rahianestezie. Ah, și frica de injecția în coloană. M-a durut dar și-a făcut efectul, mă simțeam ca un trunchi de copac, de la brâu în jos. Un buștean de care trăgeau la stânga și la dreapta și se opinteau să o scoată pe grăsuna mea 🙂 Când am văzut că ea respiră și e ok, am răsuflat și eu. Printre reprize de tremurat.
"La cald"
Era a treia zi de Crăciun și mă bucuram că Lidia din burtă m-a lăsat să mănânc sarmale 🙂 De fapt, eram încântată că s-a întors medicul meu din concediu. Am fost de dimineață la control și m-a programat pentru data de 29 decembrie la operație. Cezariana am ales-o după ce, pe la 6 luni de sarcină, el a sunat-o pe doctorița neonatolog să ne sfătuiască. Se pare că fetița mea risca să ia la naștere de o infecție de la mine. Într-adevăr, nu era ceva foarte grav, dar trebuie să recunosc, mi-era teamă de o naștere naturală. Și instinctul meu a avut dreptate, o să vedeți de ce.
M-am întors acasă, am mâncat de prânz, m-am așezat în pat. După vreo 10 minute, am realizat că au apărut niște dureri diferite de orice mai simțisem până la momentul respectiv. Am citit că dacă sunt regulate, e cam cazul să mă mișc spre maternitate. Am confirmat și cu mama, care era cu mine (pentru că soțul lucra de noapte) și m-am dus tacticos la duș. Cu tot cu toaleta inghinală, ca să nu mi-o facă alții. Atât cât m-am priceput să văd sub burta mare 🙂 Nu l-am sunat pe doctor pentru că nu eram sigură dacă sunt chiar contracții de naștere. Mai ales că nu "mi s-a rupt apa", nu am văzut niciun dop gelatinos. La spital, într-o cămăruță întunecoasă și rece, m-a consultat medicul de gardă.
Mi-a spus scurt: "Făceți-vă internarea și mergeți în sala de nașteri"
Când m-am dat jos, cu chiu cu vai, de pe masa incomodă, am observat că sângeram. Din momentul ăla, parcă mi s-a pus un văl pe creier și nu am mai putut să reacționez logic. Adică nu am mai fost în stare să pun întrebări. Măcar urma să nasc prin cezariană "la cald", deci a fost inițiativa bebelușei să vină pe lume. Am făcut mecanic tot ce mi-au spus, m-am dus singură cu liftul și cu bagajul la etajul 1.
Pregătirea
Acolo m-a preluat o altă doamnă (doctor, asistent, nu știu) care mi-a făcut o ecografie îndelungată. Mi s-a părut dureros de interminabilă. Stăteam pe spate și asta e total neconfortabil pentru o gravidă și, în plus, nu-mi spunea nimic. E de bine, e de rău, ce se întâmplă? Dar eu nu puteam să scot nicio întrebare pe gură. Nimic! Apoi, a încercat să îmi rupă, manual, membranele. Habar n-am de ce. Dar, dacă n-a reușit, probabil că aș fi avut ceva probleme dacă încercam să nasc vaginal. M-au trimis apoi într-o cameră alăturată, cu un aparat care cred că măsura bătăile inimii copilului (așa am dedus că era în regulă și m-am mai liniștit). Mi-au recoltat sânge pentru analize și a venit medicul anestezist cu acordul pe care trebuia să-l semnez. Nu mi-a adresat niciun cuvânt în plus, la fel ca tot personalul din jur. În tot timpul ăsta, eu aveam băgăjelul și mă întrebam când și cum ar trebui să dau "atențiile", ca să se poarte frumos cu mine. Deh, mi s-a spus că așa e la stat. Deși detest practica asta, trebuia să fac ceva. Nu eram de capul meu acolo, eram responsabilă de copilul meu.
Așteptarea era apăsătoare. În camera de alături, o femeie era în travaliu și țipa sfâșietor. Contracțiile mele se întețiseră dar încă nu foarte dureroase. Eu încă nu știam dacă l-a sunat cineva pe doctor. Am aflat printr-o ironie a sorții. S-a nimerit ca soțul meu să primească răspunsul de la serviciu 🙂 Avea un coleg care cunoștea pe cineva în maternitate și astfel mi-a confirmat că medicul e pe drum. Știu, extrem de penibilă situația, puteam să întreb direct un cadru medical. Dar mintea mea era blocată. Oamenii de acolo mă timorau. Probabil și situația care era nouă pentru mine. Fiind vorba de ființa din mine, nu mai puteam să mă adun.
Operația
Ora 21:00. În sfârșit, a sosit doctorul.
"Parcă trebuia să naști poimâine", mi-a zis, cu un zâmbet obosit (probabil și-ar fi dorit să fie acasă după o zi lungă la serviciu). Am rânjit și i-am spus că na, dacă acum mă apucase, ce să fac. "Deci ai ceva contracții", a observat că expiram sacadat pe gură. "Păi daaaah", am apucat să ridic puțin din sprânceană.
Și am plecat spre sala de operații. La a doua încercare, înțepătura în coloană a funcționat și anestezia începea să-și facă efectul când m-am întins pe masă. Mi-au fixat cu chingi încheieturile. Era cald dar am început să tremur. Credeam că de frică, poate și ăsta a fost un motiv totuși. Medicul meu și "mâna a doua" s-au chinuit un pic să o scoată pe fii-mea. Ulterior, pe biletul de externare, aveam să văd circulară de cordon. În spital, nu mi-a spus nimeni asta. Deci, cred că ar fi fost un travaliu periculos. După ce a ieșit, mi-au pus-o pe Lidia lângă obraz pentru 5 secunde, ca să văd că e bine. Atât. Au plecat cu ea și eu am rămas să mă coasă.
Apoi m-au dus în rezerva de la Terapie intensivă, de lângă sala de operații. Fără să le spună cineva alor mei că eu am ieșit și sunt ok. S-au panicat, bineînțeles. Până la urmă, au fost nevoiți să "dea ceva" și au putut să intre puțin să mă vadă. Ajunsese și soțul meu.
Am mai tremurat vreo oră, cu 3 pături pe mine, plus sacul de nisip pe burtă. Mi-au pus sondă urinară, pungă pentru drenaj, tot tacâmul. Soțul mi-a trimis poză cu bebelușa care era la neonatologie. Prima noapte a trecut destul de greu dar injecțiile cu medicamente împotriva durerii au fost utile.
După cezariană
A doua zi mi-au scos sonda urinară și a venit vremea mobilizării. Momentul ăla în care a trecut efectul analgezicelor și dai să te ridici dar simți că-ți pleacă mațele și tu rămâi pe loc. Eh, faptul că urma să-mi văd copilul, m-a făcut să trec repede peste. M-am dus în rezerva cu 3 paturi. La început eram singură, apoi au venit și colocatarele mele, împreună cu bebelușii lor. Prima zi a fost cum a fost dar seara, când nu mai aveam vizitatori, m-a apucat panica. Ce fac eu acum? În plus, fiică-mea avea ochii aproape lipiți, cu secreții galbene și nu știam de ce. Am început să plâng pentru că nu deschisese ochii să se uite la mine, așa cum făceau ceilalți doi copii. De alăptat, nici poveste. Am încercat dar habar n-aveam cum s-o atașez. O asistentă mi-a arătat vag ceva dar nu m-a lămurit.
La anumite ore, veneau niște tanti plictisite, ca să ne facă injecții cu antibiotic și, dacă voiam, și analgezic. Evident, cotizam ca să bage acul mai cu milă. Degeaba, tot am făcut ditamai gâlma în mușchi de la înțepăturile în fund. Mi-a trecut după vreo jumătate de an. Cu Lidia nu reușeam să mă înteleg. Urla de mama focului. Asistentele îi spuneau "grasa". De hrănit, nu puteam decât cu ce-mi lăsau ele în seringă. Nu știam ce să-i fac. În prima noapte în rezervă, m-am dus după asistente să le rog să o țină la ele în sală. Să-i dea glucoză, să facă ce cred ele de cuviință. Am cedat, mă simțeam vinovată și neputincioasă dar știam că dacă nu reușesc să mă odihnesc puțin, era și mai rău.
Spălatul inghinal de către aceleași doamne, mi se părea un chin. Ele nu aveau nicio vină dar nu prea se străduiau să interacționeze cu noi. Eram așa, pe bandă rulantă. Schimbatul pansamentului îmi dădea fiori dar măcar medicul meu îmi zâmbea și făcea glumițe. Țin minte și acum cât m-am bucurat când mi-a zis că hemoglobina mea e bună (am avut mereu probleme cu anemia) 🙂
Totul s-a întâmplat acum 6 ani
Una peste alta, nu pot să spun că a fost traumatizant. Normal că, în tensiunea contextului, am reținut mai mult detaliile negative. Dar și acum, gândindu-mă la rece nu aș repeta experiența la stat. Știu că sistemul medical are multe hibe. Cunosc salariile proaste ale cadrelor medicale și de aici interesul lor scăzut pentru pacienți. Dar, uff, pentru o femeie care se află la prima ei situație de acest gen, când totul e extrem de nou și delicat, e greu. E dificil să nu se simtă sprijinită de nimeni când ea însăși nu știe cum să aibă grijă de copil. Vă sugerez să vă informați bine dinainte și să "testați apele" unde urmează să vă aduceți puiul pe lume. Să vedeți dacă vi se potrivește atmosfera, mediul respectiv. Confortul psihic, la fel ca și cel fizic, sunt esențiale atât pentru proaspăta mamă cât și pentru nou-născut.
Foto antet Pexels
