Suntem părinţi, relaţia noastră s-a schimbat (interviu cu Claus Kostka)

Ce se modifică atunci când iubiţii devin părinţi? Şi cum ar trebui sa procedeze cuplul ca să nu se deterioreze şi, în final, să se rupă relaţia? Sunt întrebări-cheie, care frâmântă pe mulţi. Poate unii se întreabă când e prea târziu, când nimic nu mai poate fi salvat. Cei care se întreabă din vreme, însă, bine fac, zic eu. Pentru că a fi părinţi e o mare şi frumoasă provocare ce scoate din zona de confort şi pe cel mai calm om de pe Pământ. Când Mihail Muşat de la Părinţi Autentici m-a întrebat dacă vreau să scriu un material pe subiectul ăsta, mai că am sărit în sus de pe canapea. Mă ardeee 😀 Iar onoarea de a-i lua interviu psihoterapeutului Claus Kostka a fost şi mai şi. Claus vine în România pe 7 aprilie şi ne va vorbi despre “Viaţa de cuplu înainte şi după apariţia copiilor”. Ca un mic preambul, mi-a acordat un scurt interviu, prompt, la obiect, uneori tranşant dar autentic şi având un fel de blândeţe senină, ca un adevărat neamţ 🙂 L-am tradus din engleză, ca să înţeleagă toată lumea, şi m-am străduit să păstrez sensul, dar dacă e ceva neclar vă aştept cu întrebări. Ia priviţi mai jos ce a ieşit.

 Claus Kostka

Mămica Activă: Pe baza experienţei dvs, cum erau cele mai solide cupluri pe care le-aţi întâlnit? Referindu-ne la modul în care se înţelegeau unul pe celălalt, având o relaţie sănătoasă şi îndelungată, etc. Erau diferiţi sau asemănători în ceea ce priveşte modul în care gândeau, luau decizii, reacţionau? Diferenţele mari tind să ducă la despărţire?

Claus Kostka: Este ceva ce nu poate constitui o regulă. Oamenii pot fi foarte asemănători (sau foarte diferiţi) şi nu se înţeleg prea bine sau dimpotrivă.

Eu şi soţia mea suntem foarte diferiţi şi am realizat că asta ne poate îmbogăţi sufleteşte foarte mult. Dar este nevoie de un respect foarte puternic pentru ceea ce partenerul are diferit şi, în acelaşi timp, de nişte convenţii simple referitoare la muncă/responsabilităţi casnice, bani, creşterea copiilor, monogamie/poligamie etc

M.A.: Aţi avut ocazia să urmăriţi şi să analizaţi cuplurile schimbându-se pe măsură ce deveneau părinţi? Care erau principalele elemente ale schimbării? Care pare să fie cauza care stă la baza transformării relaţiilor?

C.K.: Păi nu aş vrea să intru prea adânc în acest subiect deoarece cred că va fi subiectul principal al serii (n.a. seara evenimentului din 7 aprilie). Dar da, oamenii se schimbă când devin din iubiţi - părinţi (şi, sper eu, încă rămân şi iubiţi). Întreaga paradigmă de a fi împreună se modifică atunci când apare un copil (şi când părinţii se implică în mod consistent în creşterea şi educarea lui). Bineînţeles, îţi poţi continua viaţa aşa cum era înainte şi îţi poţi “parca” micuţul la bunici -  dar de ce ai mai vrea să ai un copil în cazul ăsta?

M.A.: Ştiu că aţi menţionat compasiunea, generozitatea şi prietenia ca 3 calităţi ideale pentru un cuplu solid. Sunt de acord cu dvs. Ce este de făcut atunci când unul dintre cei doi nu este prea dornic să se dezvolte în acea direcţie? Nefiind nici deschis la a merge la terapie de cuplu. Cum îi putem deschide ochii?

C.K.: Când cineva nu doreşte să “furnizeze” un anumit nivel de calitate într-un cuplu, de exemplu generozitate, celălalt partener poate veni cu mai multă din partea sa. Într-un final, primul va înţelege şi îi va urma exemplul. Dar, mare atenţie: nu are nici un sens să devii un martir - menţine-ţi puternice propriile limite şi, atunci când simţi că drumul nu duce nicăieri, ia în considerare inclusiv o despărţire (poate chiar una temporară).

M.A.: Copilul nu ar trebui să fie prezent atunci când părinţii se ceartă, asta e sigur. Totuşi sunt momente când subiecte legate de copil e musai să fie dezbătute pe loc, comunicarea pe acele teme trebuie să se facă în acele clipe. Cum ar trebui să abordeze părinţii situaţia, dacă sunt singuri cu copilul (deci copilul va auzi) şi ei nu pot evita dezacordul?

C.K.: Puteţi să-i spuneţi copilului că mami şi tati au opinii diferite şi că, uneori, e normal să nu ai aceeaşi părere despre ceva. Dar e foarte important să-i menţionaţi întotdeauna copilului faptul că nu este vina lui şi că mami şi tati încă învaţă cum să fie părinţi buni.

M.A.: Din proprie experienţă, pot spune că a avea un copil mă provoacă să fiu mai răbdătoare, mai creativă şi mai flexibilă. Totuşi, cel puţin în primul an de viaţă al fetiţei mele, au ieşit la iveală multe sentimente dificile faţă de soţul meu, deoarece implicarea lui în creşterea copilului nu era la fel de consistentă ca a mea şi asta mă frustra. Discutând cu mai multe mame, am observat că este o problemă frecventă în cupluri. Ce sugeraţi?

C.K.: Îţi înţeleg perfect punctul de vedere şi singura soluţie pe care am găsit-o eu este diviziunea muncii. Uneori, bărbaţii nu sunt deloc receptivi la a face asta pentru că habar nu au ce pierd. Ei trăiesc într-o “lume a bărbaţilor“ dar dacă îşi doresc cu adevărat să facă o diferenţă (adică să le facă fericite pe soţiile lor şi să nu reia greşelile taţilor lor), trebuie să se “predea”. Şi - fără să mi-o luaţi în nume de rău - ţara voastră abia începe să devină mai deschisă la alte structuri şi soluţii decât cele patriarhale.

Dacă vrei ceva de la partenerul/partenera ta, în primul rând învaţă să dăruieşti necondiţionat, fără reţineri sau ascunzişuri. Odată ce ai reuşit asta (fără să ai vreun sentiment negativ) şi el/ea în continuare nu se va lăsa inspirat(ă) de acest drum, poate că trebuie să reconsideraţi parteneriatul vostru.

Sună dificil, ştiu, dart îţi vei petrece restul vieţii cu această persoană aşa că ar fi bine să decizi cu toată conştiinţa ta ce anume vrei - departe de iubirea oarbă şi de speranţe şi vise nerealiste…

M.A.: Mi-a plăcut enorm ideea dvs legată de grupurile de familii. În România, din păcate, nu văd să se întâmple asta foarte des, probabil şi din cauza culturii şi a obiceiurilor noastre. Mai ales în Bucureşti oamenii nu sunt prea mobili, fizic vorbind. Ce putem face pentru a rupe distanţa şi a crea “triburi” pentru a ne ajuta unii pe alţii mai eficient?

C.K.: Păi, începeţi cu prieteni, cu vecini, cu persoane din jurul vostru. Cineva a spus odată “e nevoie de un sat pentru a creşte un copil”. E foarte adevărat. Şi nu doar pentru a creşte un copil ci pentru a evita singurătatea şi pentru a-i salva pe cei care ne sunt dragi de la a fi împovăraţi de greutăţile pe care fiecare dintre noi le poartă. Mai mulţi oameni înseamnă mai multi umeri, înseamnă mai mulţi prieteni (şi, desigur, mai multe certuri), mai multă comunicare, mai multă apropiere şi caldură. Plus - într-un stadiu avansat - puteţi împărţi maşina de spălat şi nu toată lumea trebuie să cumpere de toate pentru că putem împărţi 🙂

Notă: întrebările mele au la bază, pe lângă frământările personale, articolul de aici: http://www.goodcompany.ro/articol/105/a-fi-parinte-constient-interviu-cu-claus-kostka Imaginea am preluat-o de pe http://www.socialmediapuls.de/