La câteva luni după naştere, când am început să citesc despre teoriile de parenting, am realizat că treaba cu stresul copiilor nu e o invenţie. Mulţi spun că nu ar avea un bebeluş de ce să fie stresat şi anxios, doar tot ce are de făcut e să mănânce, să doarmă, să îşi facă nevoile şi să crească, nu? Ei, lucrurile nu stau chiar aşa. De mult timp îmi doream să discut cu un psiholog mai în detaliu despre asta aşa că, în cadrul campaniei Nestle, "Începe sănătos. Creşte sănătos", am avut ocazia să o intervievez pe Bogdana Bursuc, psiholog clinician şi psihoterapeut, fondator al Mind Institute, care se pregăteşte acum de venirea bebeluşului ei 🙂 Mi-a oferit o perspectivă utilă despre stresul și anxietatea la bebeluși și copii mici, pe care o pot pune în aplicare şi de acum înainte, chiar dacă Lidia a trecut de primele 1000 de zile.
Ce înseamnă stresul şi anxietatea la fătul nenăscut, bebeluş şi copil mic? Cum se manifestă fiecare etapă şi care sunt reperele normale în afara cărora ar trebui să ne gândim că ceva nu e în regulă şi e cazul să cerem ajutorul unui specialist (psihoterapeut)?
Bogdana Bursuc: Stresul şi anxietatea la bebeluși și copii este un subiect foarte important deoarece de multe ori, noi adulţii, nu percepem stresul lor. Pentru noi este o nimica toată şi pierdem din vedere resursele copilului de a face faţă la stimulii care în acest fel sunt o sursă de stres pentru el.
De exemplu, pentru un făt în burtica mamei este un stres lipsa de hrană (perioade lungi în care mama nu se alimentează), de aer (activitate fizică aerobă penru perioade lungi de timpîn care mama are respiraţia întretăiată), hormonii de stres ai mamei. Dacă au trecut 24 de ore în care nu percepem mişcări ale fătului, este bine să ne adresăm specialistului.
Pentru un bebeluş, stresul este reprezentat de lipsa răspunsului la nevoile sale de către adultul de referinţă: setea, foamea, frigul, căldura, singurătatea, sunt toate o sursă de stres pentru bebeluş.
De obicei acordăm atenţie factorilor de stres fizici, dar mai puţin celor emoţionali. Bebelusii au nevoie de prezenţa fizică şi de interacţiunea cu mama/ adultul de referinţă. Dacă adultul este indisponibil emoţional (probleme financiare, de cuplu, de sănătate, depresie postpartum) acest lucru este un factor de risc pentru sănătatea emoţională a copilului şi poate conduce la stres şi anxietate. Asta înseamnă că pentru cei mici este o sursă de stres dacă nu sunt ţinuţi în braţe, dacă nu li se răspunde atunci când ei plâng,adică dacă nu primesc atenţie suficientă sau sunt neglijaţi emoţional. Semnele de stres la bebeluş care indică urgenţa ajutorului unui specialist, pot fi reprezentate de:
- expresie facială de tristeţe
- evită privirea, priveşte în gol
- nu este interesat să se joace, să exploreze.
- probleme cu mâncarea, cu somnul
- iritabilitate, tantrum
- anxietate de separare
Pentru un copil mic (2-4 ani) un stres poate fi reprezentat de tot ceea ce pentru un adult este uşor sau normal.
De exemplu întâlnirea cu persoane noi, cu situaţii noi, să nu ştie exact ce va urma, să trăiască o situaţie incertă sau impredictibilă (ex.nu ştie dacă mama vine sau nu sau când). Să aibă de făcut lucruri noi la care nu se pricepe, să fie grăbit şi să i se ceară să facă lucruri în alt ritm decât el poate, conflictele şi conversaţiile agresive din jurul său. Câteva semne care indică faptul că avem nevoie de ajutorul unui specialist sunt: evită, refuză activităţi noi, se retrage sau din contra este agresiv, manifestă gânduri de îngrijorare şi cere mereu asigurări (am făcut bine, este bine, mă iubeşti?), se comportă ca un mic adult (s-a maturizat prea repede pentru vârstă lui: este hiperresponsabil, protector cu părinţii etc).
Cum se transmite, concret, neliniştea şi anxietatea mamei la micuţa fiinţă din uter? Ce ar trebui să facă femeia însărcinată pentru a întări conexiunea cu puiul, astfel ca acesta să răspundă mai uşor încercărilor mamei de a-l linişti, după naştere?
B.B.: Neliniştea şi anxietatea mamei se transmit prin intermediul hormonilor şi al substanţelor care se secretă ori de câte ori noi, ca adulţi, avem astfel de emoţii. Fluxul sangvin al mamei este umplut de hormonii stresului sau al anxietăţii precum cortizol, adrenalină. Când aceştia ajung la făt el trăieşte o stare fizică nouă, similară cu cea pe care mama o are în respectivul moment.
Deoarece copiii, încă din burta mamei, aud şi memorează şi sunt foarte mult în contact cu stimulii pe care îi primesc din exterior, o idee este aceea ce a-i cânta copilului încă din burtă un căntecel de leagăn. Studiile arată că bebeluşii îl recunosc, îl preferă şi se liniştesc mult mai uşor după naştere astfel. În egală măsură funcţionează însă şi simplul vorbit cu bebeluşul, cuvinte cu care mama îl alintă. Ea îl va alinta la fel şi după naştere, iar copilul va recunoaşte acest lucru că familiar şi va fi mult mai confortabil pentru el şi mai uşor săse liniştească.
Cum ar fi bine ca mama (şi, de fapt, ambii părinţi sau persoanele pe care bebeluşul le vede cel mai des) să continue această conexiune pentru diminuarea anxietăţii celui mic, în primul an de viaţă?
B.B.: După naştere, mama rămâne în contextul sau mediul de viaţă a copilului, aşa cum a fost timp de 9 luni. De aceea, se recomandă ca în prima luna de viaţă, mama să practice cât mai frecvent contactul piele pe piele perioade de timp neîntrerupte cu bebeluşul. Acelaşi lucru îl poate face şi tatăl. Este bine ca în această primă lună să se evite deodorantele sau alte produse care alterează mirosul natural al mamei, pe care bebeluşul îl recunoaşte. Acest contact piele pe piele asigură bebeluşului senzaţiile familiare de care el are nevoie,facilitează colonizarea cu bacteriile sănătoase ale părinţilor. Aceasta este cheia construirii relaţiei de ataşament. Contactul piele pe piele stimulează secreţia de oxitocină, hormonul dragostei mamă-copil, care linişteşte atât bebeluşul cât şi părinţii. Un alt hormon este prolactina care stimulează lactaţia la femei, iar la bărbaţi şi la femei deopotrivăajută la oferirea grijii prin sensibilizarea părinţilor la nevoile bebeluşului (toată lumea este atentă doar la copil).
Ulterior, pentru continuarea conexiunii şi diminuarea anxietăţii este foarte important ca adulţii să aibă grijă de ei înşişi pentru a fi capabili să fie disponibili emoţional pentru copil. Iar atunci când stau cu el, să participe în mod real, să îi poată oferi atenţie, fără a se gândi la alte lucruri. În primul an de viaţă sunt esenţiale atenţia şi timpul oferit copilului.
Care sunt cauzele cele mai frecvente ale crizelor de furie şi ale anxietăţii copiilor mici?
B.B.: Cea mai frecventă cauză a crizelor de furie la copii este faptul că nu primesc/ obţin ce îşi doresc sau că nu sunt înţeleşi. De cele mai multe ori crizele de furie indică o lipsa deabilităţi sociale, iar copilul trebuie ajutat să şi le dezvolte, deoarece noi nu ne naştem cu ele. Le învăţăm din interacţiunile cu adulţii sau de la adulţi. Abilităţile lipsasemnalizate de furie se referă la: capacitatea de a amână gratificarea, de aşteptare a rândului, de a împărţi, de a fi refuzat. Aceste abilităţi se dezvoltă prin exersare în contexteîn care copilul se întâlneşte cu aceste situaţii.
De asemenea, cauze des întâlnite ale anxietăţii celor mici sunt impredictibilitatea şi lipsa stabilităţii. Cu cât un mediu sau persoanele din jur sunt mai impredictibile, cu atât copilul va fi mai temător. De exemplu: o dată mama/tată reacţionează cu calm la o situaţie, altă dată într-o situaţie similară îşi piere cumpătul şi ţipă - copilul va fi temător şi încordat pentrucă nu ştie la ce să se aştepte (reacţia părintelui este impredictibilă).
Cum putem proceda pentru ca momentele în care copilul îşi doreşte ceva şi noi nu îi putem îndeplini dorinţa (pentru că e periculos sau din alte motive justificate) să nu se transforme în stări de nervi pentru toţi?
Pentru a rezolva aceste situaţii trebuie să facem paşi mici încă de la începutul relaţiei noastre cu copilul. NU va funcţiona dacă nu am făcut nimic perioade lungi şi deodată vrem să aplicăm o soluţie minune. 🙂
Ce trebuie să începem să facem este să obişnuim copilul cu reguli şi limite. Ori de câte ori prezentăm o limită copilului este nevoie să îi oferim o alternativă: de exemplu "NU te pot lua acum în braţe pentru că mă doare spatele, dar dacă vrei te poate lua tata în braţe sau putem să facem o pauză împreună să ne odihnim". De asemenea, pentru ca această replică să funcţioneze este foarte important să nu cedăm. Dacă am stabilit o limită, ea trebuie respectată de noi şi de cei din jur. Dacă nu este respectată, copilul învaţă că dacă insistă suficient (plânge, ţipă, face o criză), limita dispare.
Care ar fi câteva tehnici la îndemâna mamelor, pentru ca ele însele să fie calme şi să-şi ajute copiii să se liniştească?
B.B.: Ca să fim calmi, este nevoie să avem acces la o filozofie de viaţă care să favorizeze lucrurile importante în viaţă. Cu cât punem mai mult accent pe lucrurile mai puţin importante, cu atât fiecare zi are multe şanse să devină un calvar.
Câteva recomandări în acest sens ar fi:
- Să nu ne aşteptăm că toate lucrurile să iasă perfect. Nu este nevoie. Sunt doar câteva lucruri care contează într-o zi, în aşa fel încât intreaga viaţă să fie diferită dacă le faci sau dacă nu le faci (de obicei ordinea şi curăţenia nu sunt printre ele)
- Să ne privim copilul cu curiozitate, să descoperim cine este şi să punem limitele legate de siguranţă. Dacă ne aşteptăm că el să se comporte într-un anume fel, vom sfârşi enervându-ne frecvent
- Când ne enervăm, e bine să amânăm reacţia. Cel mai uşor este dacă schimbăm contextul (ieşim din cameră, mergem la baie, la bucătărie, ne spălăm pe mâini, pe faţă etc şi să ne întrebăm: "Dacă se întâmplă aşa şi nu cum vreau eu, se va produce o diferenţa uriaşă în viaţa mea sau nu? Altă persoană, dacă ar fi în locul meu ce ar fi gândit, ar fi rezonabil pentru ea ce s-a întâmplat?"
- Să-i zâmbim cât mai des copilului atunci când îl privim, în loc să îl privim cu vigilenţă sau cu critică
Să rugăm copilul cât mai des să ne explice ce a gândit, ce a simţit de a ales să procedeze într-un anume fel (acela care este inacceptabil pentru noi). Vom fi surprinşi să aflăm că cei mici au o logică a lor şi ei procedează într-un anume fel pentru că aşa are sens pentru ei. Dacă vrem să schimbăm cum procedează, trebuie să îi ajutăm să adere la sensul pe care noi îl vedem, dacă ni se pare corect acest lucru.