Profesori cu har – discuţii despre şcoala zilelor noastre (I)

De când sunt implicată în ceea ce aş auto-intitula „o modestă mişcare de îmbunătăţire a sistemului de învăţământ din România”, am primit ca feedback tot felul de păreri. Asta m-a ambiţionat să cercetez şi mai adânc. Şi unde aş putea face o analiză mai pură decât în inima învăţământului, adică vorbind cu cei care le transmit copiilor noştri învăţătura? Aşa că m-am pus pe treabă şi am căutat câţiva învăţători/profesori de valoare.
Azi, în a două de zi de Crăciun, dau tonul seriei „Profesori cu har – discuţii despre şcoala zilelor noastre”.

Le mulţumesc tuturor celor care imi răspund la întrebări.

Încep cu Eliza, colega mea din Asociaţia Young Iniţiative, învăţătoare, blogger, studentă la master şi specialist în comunicare, promotor al voluntariatului, orădeancă de origine şi mândru locuitor al Clujului 🙂 Aş mai putea înşira substantive şi epitete dar vă las în compania ei, subtil provocată de întrebările mele.

Mămica Activă: De cât timp predai şi de ce ai ales să faci asta?

Îmi amintesc cum le-am desenat un avion pe tablă, ca mesaj de bun-venit în ultima clasă a ciclului primar şi le vorbeam despre călătoria iniţiatică pe care urma s-o facem împreună. Acum dacă stau să mă gândesc, cred că ei n-au fost niciodată pasagerii mei, ci copiloţi pe rând, direcţionând treptat aeronava imaginară către aeroportul cunoaşterii de sine.

Vorbesc despre ciclul gimnazial îndeosebi, fiindcă având elevi de clasa a IV-a, am putut să-i observ în acest an ce înseamnă trecerea la gimnaziu şi sistemul de cadre didactice multiple. Ţinând cont de faptul că în ciclul anterior, erau sub aripa învăţătoarei, în momentul în care ajung în clasa a V-a, sunt lăsaţi să se descurce singuri şi nu există prea multe programe care să-i familiarizeze cu noua structura.

Dat fiind că schimbările emoţionale sunt foarte frecvente la această vârstă, făcându-se trecerea de la copilărie la adolescenţă, cred că învăţământul românesc ar trebui să aibă mai multă grijă de elevii de gimnaziu şi să le înţeleagă nevoile, în primul rând. Nu e uşor să treci de la păpuşi la sentimente pentru colegul de bancă şi să apară dorinţa de epata în faţa cercului tău de prieteni.

Apoi, mi-ar plăcea să ştiu că tot mai mulţi dintre prietenii şi cunoscuţii mei pasionaţi de educaţie non-formală intră în sistem şi schimbă educaţia din interior şi nu din exterior. E foarte important să înţelegem că educaţia non-formală n-o va suplini niciodată pe cea formală şi scopul ei este acela de-a merge mână-n mână, fiind completate de educaţia informală. Fiindcă aud mereu în jurul meu replica „La ce ne ajută să ştim chestia asta?”, pot spune că totul depinde de felul în care copilul învaţă să înveţe. Din punctul meu de vedere, conţinutul ştiinţific e acolo tocmai pentru a dezvolta anumite capacităţi respectiv operaţii ale gândirii, precum analiza, abstractizarea, comparaţia ori particularizarea. Într-adevăr, programa actuală e încărcată din anumite puncte de vedere, dar n-ar trebui să privim şcoala ca pe un loc în care cineva secţionează creiere şi le umple cu informaţie. Nu faptul că se transmite informaţia respectivă e important, ci contează modul în care operăm cu ceea ce primim. E la fel ca şi cum am primi un peşte fiindcă ne este foame şi noi am răspunde că cineva a vrut să ne îndoape şi nu neapărat să ne facă un bine.

De aici porneşte până la urmă atitudinea pe care o dezvoltăm faţă de şcoală: îi învăţăm pe copii că şcoala e naşpa şi ne facem meseria în derizoriu sau le arătăm că şcoala e cool şi depinde de munca noastră comună ca ei să înveţe s-o iubească?

M.A.: Care e cel mai de preţ dar pe care un dascăl îl poate face elevilor săi?

E.V.: (…) transmiterea dragostei faţă de educaţie. Omul sfinţeşte locul, iar dascălul poate sfinţi şcoala dacă îşi doreşte asta.

M.A.: Ce rol au părinţii în tot ceea ce înseamnă educaţie formală? Ce pot ei să facă (mai bine) în sensul ăsta?

E.V.:

Părintele joacă un rol crucial în educaţie, mai ales în cea formală, în care se presupune că reprezintă un partener în actul de şcolarizare. Există triunghiul elev-părinte-şcoală, unde copilul se află exact la uniunea eforturilor depuse de părinţi şi de şcoală, şi-anume în vârf.

Evit să dau sfaturi părinţilor, dacă nu-mi cer acest lucru, dar încerc să le transmit elevilor ce am de spus. Cred că părinţii şi copiii ar trebui încurajaţi să comunice mai multe, să discute despre ceea ce se întâmplă la şcoală, iar atunci când apar situaţii negative să lucreze cot la cot cu dascălul. De cele mai multe ori, copilul este prelungirea părinţilor săi şi-atunci adevăratele schimbări trebuie să se producă în familie, urmând ca efectele să fie resimţite de elev.

Ar fi util pentru un cadru didactic să primească mai multe întrebări din partea părinţilor, chiar solicitări de a asista la oră şi de a se implica în activităţi comune cu micuţii, cu alte cuvinte, să înţeleagă că progresul şcolar reprezintă un efort conjugat din partea ambelor părţi, iar ceea ce se începe la şcoală ar trebui continuat şi aprofundat acasă.

M.A.: Speranţa moare ultima…Ce speri pentru 2014 să vezi îmbunătăţit în învăţământul din România?

E.V.: Învăţământul românesc nu e chiar de înapoiat precum pare, dovadă stând chiar implementarea clasei pregătitoare, unde există inclusiv o disciplină de dezvoltare personală. Mi-ar plăcea ca în anul 2014 să existe mai multă dedicare şi drag pentru meserie din partea dascălilor, aşa cum văd eu că se întâmplă în rândul colegelor pe care le am la şcoală, să avem parte de mai multă deschidere din partea părinţilor pentru ceea ce se întâmplă la şcoală şi o îmbunătăţire a atitudinii vis-a-vis de şcoala românească, care poate reprezenta un loc cu adevărat magic, dacă încercăm să facem ceva în acest sens şi nu să aşteptăm notificări din partea decidenţilor. Până la urmă, conţinutul ştiinţific nu poate fi schimbat brusc, dar fiecare dascăl e liber să-şi aleagă metodele prin care-l va prezenta elevilor.