O seară pe care cu siguranţă eu şi Lidia nu o vom uita. A început cu o pizza cu ciuperci şi măsline (ingredientele ei preferate, în afară de şuncă 🙂 ) savurată cam pe fugă pentru că la ora 19:00 trebuia sa intrăm la cinematograful de la AFI, pentru prima oară noi două. Când am ajuns, filmul începuse deja dar sala nu era plină aşa că ne-am ales locuri mai sus, pe rândurile acelea de câte 3 scaune, ca să nu deranjăm pe nimeni. Recunosc faptul că ceea ce m-a frapat când am aruncat privirea înspre ecran a fost grafica minimalistă, i-as spune eu, dar nu în mod peiorativ. Personajele şi decorurile desenate în culori şi linii simple, ceva ce cred că nu am mai văzut la desenele animate de pe vremea în care eram eu mică. Când am primit invitaţia la film, am întrebat doar dacă se pretează vârstei de 4 ani, în ideea în care speram să nu fie monştri şi alte bazaconii proiectate pe un ecran cât casa. M-am bazat doar pe sinopsis-ul pe care l-am primit şi pe intuiţia care îmi spunea că pare o poveste interesantă, mai ales că Lidia e pasionată de aventuri, exploratori, hărţi şi natură. Deci nici măcar nu am văzut poza de mai jos ca să am o primă impresie formată în minte.
Povestea a început cu un bal în stilul burgheziei din secolul XXI, în care toţi se aşteptau ca o tânără să se comporte într-un anume fel, să se mărite cu un anume bărbat ales din motive politice şi financiare şi să nu iasă în evidenţă cu niciun chip. Sasha e exact pe dos şi asta m-a făcut să mă cufund în scaun, să-mi aduc aminte de poveşti pe care le iubesc precum Mândrie şi prejudecată (despre care, apropo, am văzut, cu mare dezgust, afişe prin oraş că ar fi fost reinterpretată într-o manieră oribilă dar s-o lăsăm deoparte, pentru că nu face obiectul articolului) şi să uit pentru o clipă că e un lungmetraj pentru copii. Substratul întregului film este profund şi pentru noi, adulţii, destul de amar.
Modul extrem de realist în care e prezentat totul îl duce într-o sferă superioară desenului animat. Cred că ar putea fi pus în scenă cu succes şi de către un teatru şi de către un regizor de film. Dar faptul că limbajul este unul simplu, cu un subtil iz arhaic, iar acţiunea este liniară, urmărind un singur personaj principal, face scenariul uşor de înţeles de către copii. Evident că la 4 ani nu poţi înţelege toate resorturile lui dar poţi urmări călătoria unei fete pentru care motivaţia, determinarea au un nivel atât de înalt încât este capabilă să-şi folosească atât forţa fizică dar şi cea intelectuală pentru a convinge oameni mai în vârstă decât ea şi cu mai multă experienţă, pentru a depăşi obstacole ce multor dintre adolescenţii noştri li s-ar părea insurmontabile şi pentru a ajunge unde şi-a propus. Filmul nu e nicidecum un SF, sunt convinsă că tot ce am văzut acolo se poate întâmpla în realitate. Bineînţeles, nu agreez ideea că Sasha a fugit de acasă pentru a-şi atinge scopul. E singurul aspect care nu-mi pare educativ pentru copiii noştri, din toată pelicula.
Acum, să mă gândesc cu ce a rămas Lidia, după ce şi-a depăşit teama de a nu cădea cu scaunul (nefiind obişnuită cu un spătar aşa dat pe spate 🙂 ) şi disconfortul pe care i-l creau întunericul şi înălţimea. De dimineaţă, îi făcea un fel de rezumat soţului meu, din care am înţeles că la 4 ani nu poţi trage concluzii ca la 31 (adică, de exemplu, motivaţia puternică şi curajul au triumfat), ea a fost marcată de detalii care pentru mine nu erau aşa pregnante: faptul că, la un moment dat, cădeau "pietre" mari, cum le spune ea şi îi era frică pentru Sasha să nu moară. Adică scena în care se dizlocă bucăţi mari din gheţari, care ajung să distrugă aproape în întregime corabia şi să îl ducă pe căpitan la un pas de pieire. Lidiei i-a mai plăcut că fata s-a împrietenit cu un câine 🙂 Şii a reţinut momentul de maximă emoţie care, de altfel, mi-a rămas şi mie întipărit pe retină, când bunicul Sashei, în formă de statuie din gheaţă, se desprinde de banchiza pe care era ea şi alunecă încet în derivă.
La sfârşit, când rula genericul, Lidia a început să plângă că vrea să mai venim acolo, apoi îi era teamă să nu rămânem singure în sală şi, într-un final, a exprimat adevărata emoţie: i-a fost frică atunci când cădeau pietrele mari. În concluzie, încărcătura de trăiri a fost şi e încă destul de mare, poate şi pentru că a fost pentru prima dată a cinema.
Eu vă recomand filmul pentru că este o experienţă care ne scoate puţin din secolul vitezei şi din inerţia care ne-a cuprins, ne provoacă să ne imaginăm cum ar fi să avem un singur ţel, atât de mare încât am fi gata să ne dăm viaţa pentru a-l atinge. Cât despre copii, nu ştiu să zic de la ce vârstă e potrivită pelicula, cred că voi ştiţi cel mai bine cât pot înţelege şi cât îi poate sensibiliza o astfel de poveste dar, după cât de inteligentă ştiu eu că e noua generaţie, poate fi un film bun şi de la 4-5 ani. Azi a fost avanpremiera deci va mai rula o vreme, vă încurajez să vă informaţi şi să-l vizionaţi, merită.
