Mă confrunt de ceva vreme cu nişte dileme privind intensitatea unor comportamente de-ale fetiţei mele, aşa că i-am cerut părerea Cristinei Petrescu-Ghenea, care mi-a fost colegă de liceu şi acum este medic specialist în psihiatria copilului şi a adolescentului, psihoterapeut de cuplu şi familie, în cadrul Asociaţiei Multiculturale de Psihologie şi Psihoterapie (AMPP).
I-am lansat provocarea de a mă ajuta să interpretez şi să gestionez 3 situaţii, cum le-am definit eu: încăpăţânare excesivă, competitivitate intensă şi nerăbdare cumulată cu nervozitate. Am împărţit în două episoade şi redau mai jos situaţia pe care i-am transmis-o eu, urmată de răspunsul Cristinei, căreia îi mulţumesc mult pentru sfaturi şi idei.
Descrierea mea despre Lidia: Se aşteaptă ca lucrurile să fie numai cum vrea ea şi când vrea ea (inclusiv cu mersul la toaletă, are momente când refuză să facă deşi vezica dă pe dinafară). Când îi refuz ceva dându-i alternativă sau explicaţii, se manifestă zgomotos cu un fel de plânso-urlet forţat şi o poate ţine aşa toată ziua. Ştiu că, într-o anumită măsură, e normal să-şi/ne testeze limitele dar la 4 ani şi jumătate, mă gândeam că se mai atenuează. Uneori îmi vine să mă iau cu mâinile de cap şi să fug unde văd cu ochii.
Răspunsul Cristinei:
Comportamentul nostru, al tuturor, nu doar al copiilor, se află sub impactul a doi factori: temperament - adică ce am moştenit/genetica de la mama şi tata - şi mediul - adică experienţele prin care am trecut în vieţile noastre de până acum. Temperamentul prea puţin îl putem schimba şi de aceea, ar fi bine să nu ne propunem să intrăm în luptă cu morile de vânt. Dacă ai un copil cu un temperament puternic înseamnă că nu este singurul din familie. Însă experienţele care ne modelează felul de a fi sunt foarte importante. Este util să stăm puţin ”pe margine” şi să observăm înainte de a trece la fapte: Ce se întâmplă înainte şi după un comportament problematic al copilului nostru? Când are loc comportamentul respectiv? În ce circumstanţe? Când are nevoie de noi, de conectare şi de apropiere, seara când noi venim obosiţi de la treburile zilnice? Şi ce se întâmplă după comportamentul pe care îl punem acum sub lupă? Mă înduplec şi numai pentru a nu mai auzi plânso-urletul îi ofer ceea ce cere atât de zgomotos? Simt nevoia să menţionez că de multe ori acest comportament nu este despre lucrul în sine pe care copilul îl cere ci despre disconfortul lui emoţional şi despre faptul că, de cele mai multe ori, copilul are nevoie de noi pentru a se calma. Putem să încercăm să oferim un moment - cât de lung are copilul nevoie - de conectare în locul lucrului pe care acesta îl cere şi eu am decis ca este nepotrivit să îl primească. Pe de altă parte, de consecvenţa răspunsului nostru la astfel de cereri depinde frecvenţa şi intensitatea cu care vor apărea ulterior, dar şi faptul că acordându-i mai degrabă atenţia mea decât obiectul în sine, îmi învăţ copilul să se regleze emoţional altfel decât cu ajutorul obiectelor sau mâncării, de exemplu - lucruri care ar pune bazele unor comportamente nocive la vârste mai mari.
La 4 ani este încă firesc şi chiar fiziologic să am două-trei crize de furie pe zi. Cortexul frontal - adică partea care este responsabilă de autocontrolul emoţional, empatie şi raţionamente complexe - este foarte puţin dezvoltat la această vârstă. Ca părinte, pot transforma însă momentele de criză în oportunităţi de creştere şi conectare în relaţia părinte-copil sau pot proceda invers, învăţând copilul că dacă urlă destul de tare/mult, în cele din urmă, va obţine ceea ce cere.Am scris ceva mai pe larg despre asta aici: http://9vremparinti.ro/furia-si-tristetea-ne-pot-apropia-de-copiii-nostri/.
Pe de altă parte, este deosebit de important pentru copii să înveţe încă de la vârste fragede că orice comportament are consecinţe. Nu mă refer la pedepse ci la ceea ce numim consecinţe naturale. Adică, mă voi folosi de exemplul tău pentru a detalia: grija propriei vezici este ceva ce ne aparţine fiecăruia de la o vârstă încolo, aşa că, dacă o forţez prea mult cu joaca s-ar putea să mă scap pe mine. Ca părinţi nu avem obligaţia de a rezolva problemele pe care cei mici şi le-au creat singuri dar avem datoria de a-i ajuta să înţeleagă care sunt consecinţele faptelor lor şi cum pot repara. Astfel, ei vor putea acţiona în cunoştinţă de cauză în viitor. Dacă s-a ţinut până nu a mai putut, fără să mă supăr, să mă înfurii şi să încep cu texte din categoria ”Ţi-am zis eu...” Trebuie să validez disconfortul copilului, apoi când este calm, îi voi explica faptul că trebuie să rabde situaţia până ajungem acasă şi se poate schimba, după care îi voi explica că va trebui să participe la pusul hainelor în maşina de spălat şi agăţatul acestora la uscat, alături de noi. În felul acesta facem lucruri utile împreună, într-o atmosferă calma şi prietenoasă, învăţând repararea. Dacă aş transforma această situaţie într-o luptă, mut atenţia copilului de pe comportamentul nepotrivit şi alternativa acestuia pe: ”Nu vreau!!! Eşti cea mai rea mamă!”.
