Am crescut printre zodii "cu coarne" (Tauri şi Berbeci), am fost un copil foarte timid, "speriat de bombe" (cum spuneau ai mei), îmi era foarte greu să socializez şi să intru într-un colectiv de copii pe care nu îi cunoşteam. Bunicul meu se înfuria destul de des, în ciuda faptului că nu prea avea motive, eu fiind acea personalitate cuminte şi ştearsă (nici eminentă, nici loază), pe care nimeni nu o prea băga în seamă.
Mereu mă comparau cu cei care luau 10 sau care făceau nu ştiu ce mai bine decât mine iar eu mereu voiam sa fiu mai slabă, cu părul mai lung şi mai frumos, cu nasul mai subţire şi să mă placă şi pe mine măcar un băiat, nu să mă îndragostesc în secret de atâţia care mi se păreau mie mai "cocoşi". În liceu, nişte evenimente independente de mine au avut rolul de a mă forţa brutal să mă îndepărtez de grupul în care eram şi să mă reconstruiesc. Am ieşit din zona de aparent confort şi a trebuit să socializez mai mult, să(-mi) demonstrez că pot să renasc, să-mi îmbunătăţesc abilităţile de comunicare. Nişte tare mi-au rămas şi acum şi simt mereu că trebuie să-mi revizuiesc atitudinea şi să fiu atentă, cu ochii larg deschişi, la oamenii din jurul meu. Niciodată nu am stat bine la capitolele răbdare şi consecvenţă, firea mea de Balanţă care caută veşnic armonia şi echilibrul mă face să mă dau cu capul de extreme, uneori chiar şi de mai multe ori pe zi 😀 Trebuie să-mi tooot repet că dacă ceva nu funcţionează din prima, e posibil să meargă totuşi din a doua dar deseori nu mai ajung în faza aia pentru că abandonez şi mă apuc de altceva. Sunt sensibilă şi uşor de atins deşi par calmă, la suprafaţă.
Creierul meu se contorsionează încontinuu chiar dacă furtunile nu răzbat în exterior. Eu mă înfurii abia atunci când ceilalţi deja sunt pe la jumătatea ciclului de enervare, sau chiar la final 🙂 Dar şi când mă apucă.....
Am scris intro-ul ăsta ca să înţelegeţi cam în ce ape mă scăldam când a apărut bebeluşa în viaţa mea. După ce, în sfârşit căpătasem ceva stimă de sine, Universul a făcut ca ea, mica hotărâtă şi vehementă, să mă aleagă.
Mi-am pierdut nopţile şi neuronii în primele luni încercând să înţeleg de ce urlă atâta. Apoi am pus-o în marsupiu, i-am dat să sugă cât a vrut şi i-am cântat în strună. Evident, au apărut tantrum-urile, până să înceapă să vorbească, apoi crizele de nervi cu multe NU-uri şi "eu vreau acum!"-uri, din belşug.
Eu am trecut efectiv prin toate stările posibile şi imaginabile, ajungând eu însămi la crize de nervi, din lipsă de resurse, oboseală şi stres. Între timp însă am început să lucrez cu mine şi să conştientizez ceea ce simt, nevoile ei şi nevoile mele. După un moment în care practic nu mai ştiam ce să fac, lucrurile au început să se cristalizeze în mintea mea şi acum, zic eu, sunt pe calea cea bună (pe sistemul "am o doagă lipsă dar mă tratez" 🙂 ).
Aşa că m-am gândit să enumăr aici câteva din tehnicile auzite, testate şi potenţial salvatoare atunci când nervii încep să dea în clocot:
- Rămân calmă şi mă gândesc că Lidia are nevoie de atenţie, îi explic şi îi repet de ce nu pot (sau nu putem) face acel anume lucru pe care îl vrea neapărat şi mă gândesc, pe cât posibil, la un cer senin sau la o floare mov (am descoperit că imaginea asta mă relaxează şi mă ajută să mă concentrez atunci când am încercat să meditez)
- Îmi acord singură un time-out (tehnică auzită şi azi de la specialiştii Eu, părinte ghemotoc, într-un seminar asupra căruia o să revin într-un articol următor, în contextul disciplinei şi a limitelor la copii), adică mă duc în altă cameră şi inspir/expir până mă mai liniştesc
- Iau o pernă la bătaie sau urlu în baie (de la Aletha Solter citire) 😀
- Mă încarc cu energie pozitivă din activităţi care îmi fac plăcere, alături de oameni care mă încurajează sau ascult ceva empowering pe drum spre casă, în metrou, ca să am "rezervorul cu răbdare" cel puţin 60% plin
- Discut cu Lidia, aşa cum poate ea să exprime la vârsta ei, despre sursele ei de supărare, dar funcţionează doar în momentele când e calmă, să pot să-mi dau seama care sunt trigger-ele şi să fiu pregătită psihic (de multe ori însă mă ia prin surprindere şi nu apuc să intru în zen 🙂 )
- Ascult specialişti sau vorbesc cu ei pe teme de găsire şi menţinere a echilibrului interior şi-mi creionez reperele care mi se potrivesc mie
Practice what you preach....degeaba îmi doresc eu ca Lidia să se exprime pe un ton calm dacă eu, soţul meu, mama mea, ridicăm tonul la ea. Degeaba am pretenţia ca ea să fie senină atunci când eu ridic un scut din oboseală, lipsă de chef şi de timp. Nimic nu se justifică în faţa nevoii ei de atenţie de la mama ei. Treptat, va trebui ca toţi fără excepţie, să ne aflăm propriile tehnici care ne ajută să ne calmăm demonii. E clar că ea are o personalitate puternică dar tot labilă pe partea de comunicare, a ajuns cu un scop la mine în braţe aşa că de ce să nu vin în întâmpinarea mingii ridicate la fileu şi să-mi fac şi eu un tuning de caracter.
Ţin de ceva vreme titlul postării în Ciorne, ştiam că va veni o zi în care o să pot să o formulez.
Voi ce tehnici pentru calmare folosiţi atunci când vă enervaţi?
