Călătoria valorilor până la maturitate

Când eşti mic, consideri că cel mai important e ca punctul tău de vedere să fie ascultat. Mereu ăia mari ştiu mai bine, îţi spun ce să faci, uneori şi cum să faci, sau chiar fac în locul tău şi asta te înfurie. Mai mult decât atât, adulţii se enervează când faci experimente care se lasă cu spart/stricat chestii prin casă, când pui întrebări care ţie ţi se par normale, când ai diverse idei care lor nu le plac (oare de ce nu le plac? unele sunt atât de tari!). Vrei jucăria AIA şi nu pricepi de ce nu o poţi avea, chiar dacă cele din camera ta sunt asemănătoare. Vrei să te urci ACOLO pentru că lumea pare mai interesantă de pe movila respectivă.

Ce dacă jos e o baltă plină de noroi în care te arunci de sus, cu un pleosc scandalos?

Tăvălugul de emoţii nu-l înţelegi şi nu ştii cum să-l gestionezi, dar nici adulţii nu prea se străduiesc să facă asta. În perioada adolescenţei, părinţii sunt cei mai naşpa, colegii sau prietenii nu te înţeleg nici ei, fiecare e cu propriile "probleme existenţiale". Şi uite, aşa, rollercoaster-ul vârstelor te trimite brutal în lume. Acolo unde se vorbeşte despre valori, începi să auzi discutându-se despre principii, norme, dogme. Dar la 18 ani, par nişte chestii încă îndepărtate, îţi promiţi în gând că o să ajungi şi la ele când o să te aşezi la casa ta, mai e timp. După ce ai un prim contact cu piaţa muncii, pe la interviuri iar sunt aduse în prim-plan.

Ok, care e faza cu valorile astea? La ce-mi trebuie?

Eu am idei, sunt creativ, vreau să mă distrez, să călătoresc pe tot globul, să cunosc oameni, culturi. Mai e timp.

După care, la job, eşti evaluat, primeşti feedback (cine naiba l-o fi inventat şi pe ăsta?) şi se pare că valorile tale nu sunt conforme cu o anume cultură organizaţională. Pfff, bine, te pui să cauţi pe net, să vorbeşti cu psihologi, pe la vreo 28 de ani începi să reflectezi la sensul vieţii şi al tău pe Pământ. Nu-ţi iese. Citeşti cărţi de dezvoltare personală, mergi la cursuri, faci yoga, terapie, intri în semi-depresie, nu-ţi găseşti locul.

Treci de 30 de ani, poate şi de 40.

Ai un copil, 2, 3 sau niciunul. Lucrurile se mai cristalizează puţin, datorită priorităţilor care se schimbă, a unghiului de a privi detaliile, viziunea parcă e mai simplă, ritmul mai încetineşte. Mmm, ok, se pare că sunt nişte aspecte care se repetă în felul tău de a fi, de a acţiona, de a te comporta vizavi de oameni, situaţii, şi deci ai nişte valori şi principii pe care te bazezi, vrând nevrând. Dar de unde au venit? Cum au ajuns acolo, în creierul tău?

Asistat, poate, de un specialist (sau nu neapărat) revii cu mintea în copilărie.

Realizezi ce ai văzut în jurul tău, cum au reacţionat în diverse contexte cei care te-au crescut, ce ţi-au spus şi ce au făcut de fapt, ce au spus când tu ai făcut anumite chestii. Acum îţi aminteşti că ai mai auzit vorbindu-se despre valori atunci când erai mic dar erai prea conectat la lumea ta interioară pentru a-i asculta şi a-i înţelege pe adulţi. Ai înregistrat tiparele lor, fără să-ţi dai seama. Te-ai revoltat la reacţiile lor dar nu ai observat comportamentul propriu, nici nu aveai cum, nu deţineai instrumentele necesare pentru a face asta la vârsta fragedă.

Acum pare un pic tardiv pentru a mai schimba, din temelii, ceva.

Poate nici nu e nevoie. Pentru că e momentul să te uiţi la tine, în oglindă şi în propriul creier, pentru a-ţi da seama ce transmiţi mai departe copilului tău. E timpul să ajustezi dar şi să-ţi retrăieşti începuturile. Independent de odrasla ta. Tu eşti unic, el e unic. Nu poate cel mic să repare ceea ce tu nu ai avut timp/curaj/răbdare să faci. Dar poate să înveţe, călăuzit de tine, ce valori i se potrivesc. Există riscul să nu fie aceleaşi cu alte tale, nu toate, cel puţin. Şi ce dacă? Important e ca tu să fii împăcat cu asta şi să găseşti momente în care, cu calm şi seninătate, să îi explici de ce acţionezi tu în acel mod, va înţelege şi, dacă i se potriveşte, va integra acel comportament ca pe o valoare proprie.

În timp ce priveam Aventurile lui Dino şi ale prietenilor lui Kika, Lip şi Cacau, mi-am dat seama cât de rapid sunt luată de val şi privesc prin ochi de adult, judec prin prisma unui om "obosit", care are senzaţia că ştie mai bine decât un copil. Apoi, parţial conştient, m-am uitat la Lidia care părea să savureze acţiunea, personajele, dialogurile, firul poveştii. Am încercat să mă uit la următorul episod cu mai multă minte de copil şi mai puţină de adult. Şi am râs cu poftă, am fost curioasă cum rezolvă cei 4 prieteni "problemele". A doua zi, m-am surprins dându-i exemple de cum au acţionat cei din desenele animate, într-o situaţie asemănătoare şi am comentat împreună, cu zâmbetul pe buze.

Pe 6 mai, s-a lansat serialul Aventurile lui Dino Danonino care poate fi urmărit sâmbăta dimineaţa pe YouTube şi live pe pagina de Facebook Danonino. La evenimentul dedicat bloggerilor şi redactorilor de parenting, Magicianul Marian Râlea ne-a reconectat cu spiritul copilăriei, Monica Reu ne-a vorbit puţin despre modul în care putem transmite copiilor valorile pe care le considerăm importante, iar cei mici s-au distrat la o petrecere a piraţilor în compania celor de la Pam Pam, Căsuţa Veselă şi Funny Land. Despre cum a fost, cei de la Parenting Ads au surprins foarte bine în imagini.

sursa foto 1 iar foto 2, din arhiva personală 🙂