Time-out-ul aplicat copiilor nu e ca în baschet

Instinctiv, time-out-ul nu a făcut niciodată parte din tool-urile mele de "educare", pur şi simplu am ignorat metoda, pentru că nu mi-a inspirat încredere şi posibilitatea de a avea rezultate bune pe termen lung. De la începutul vieţii, fi-mea a ştiut parcă faptul că n-are rost să se reţină din plâns şi s-a lansat ori de câte ori a simţit nevoia, indiferent de ce aş fi făcut eu, puteam să stau lângă ea sau în altă cameră, să mă maimuţăresc, să o ţin în braţe, să o pun jos, să mă agăţ şi de lampă dacă voiam, tot aia era. Cu timpul, am învăţat să evit a mă încărca eu cu supărararea ei şi să mă concentrez pe a o ajuta să se (auto)liniştească. N-am reuşit încă dar ăsta e subiectul meu deschis de dezbatere 🙂

Postarea de azi a pornit de la un articol pe care l-am tradus. Şi traducerea mi-a venit atât de cursiv şi într-un moment atât de prielnic, o perioadă în care Lidia era din nou mai dificilă şi cu un comportament mai greu de gestionat, cel mai probabil din pricina unor schimbări şi nemulţumiri din viaţa mea. Ea m-a simţit şi le-a oglindit cum ştia ea mai bine, prin crize de furie şi tot taraful. Cum ar fi fost ca eu să o trimit în altă cameră ca să-şi înghită lacrimile şi frustrarea în timp ce eu rămâneam cu gândurile mele, în singurătate, fără să împărtăşesc cu ea propria-mi supărare? Ce poate fi în mintea unui copil atunci când e obligat de părintele mult iubit să stea pe un scaun cu faţa la perete, până îi trece revolta? Revolta exterioară, de cea interioară nu se pune problema. Ce favoare îi face adultul micii fiinţe care oricum se sperie în sinea ei de amploarea pe care o ia propria criză, atunci când o respinge pentru că suferă? Cam aşa văd eu time-out-ul. O viziune extremistă? Probabil. Sunt variante mai soft în care părintele numără de la 1 până a 10, ca la box, până copilul se calmează.

Da, uneori e necesară o pauză. Una pentru persoana care stă lângă copilul ce urlă şi alta pentru însuşi cel mic. Eu încerc să o învăţ să inspire şi să expire adânc pentru că uneori am senzaţia că o să se sufoce dacă se mai încordează aşa tare. Da, reacţiile unui adult sunt foarte greu de controlat şi, de multe ori, efectiv nu poţi să asişti empatic la o criză aparent pornită din nimic. Îţi vine să ţipi, să loveşti, să pedepseşti. Ca să nu clachez, eu fac tot posibilul să mă axez pe ce motiv ar putea fi în spate, în adâncul sufleţelului şi caut pârghii de care să mă prind şi să aflu ce o deranjează. Sau pur şi simplu, urlu şi eu în altă cameră, în pernă sau chiar împreună cu ea, nu la ea.

Din punctul meu de vedere, time-out-ul nu e o soluţie benefică şi durabilă. Motive mai bine explicate, în articolul cu pricina: http://parentship.ro/index/articole/10

Sursă foto: playwithyourfamily.com