Am pornit cu sfârşitul conferinţei lui Gaspar, un eveniment care m-a îmbogăţit psihic, mai ales prin prisma faptului că am ascultat un om cu foarte mult bun simţ, cu un echilibru candid între modestie, conştientizarea propriilor limitări şi fermitatea blândă a unui psihoterapeut cu experienţă.
În teoria Imago, alegerea partenerilor nu e întâmplătoare. Subconştientul nostru are o "agendă secretă" prin care ne face să ne îndrăgostim de persoane care se vor comporta ulterior ca cei care ne-au influenţat cel mai mult copilăria (părinţi, bunici etc), pentru că intenţia superioară a relaţiilor de iubire este de creştere şi vindecare. Cheia e să înţelegem că, în această relaţie, nu sunt doi inamici, ci doi aliaţi la fel de "buşiţi".
Anatomic vorbind, memoria implicită, care se formează din viaţa intrauterină şi e prezentă majoritar în creierul copilului până la 2 ani, stochează involuntar informaţiile pe care memoria explicită (de după vârsta de 2 ani) le reactualizează în mod voit. Dar cele iniţiale ies la iveală, din memoria implicită, în momente de criză.
Ce înţeleg eu din chestia asta e că, practic, o părticică tare deşteaptă (dar cam sadică 🙂 ) din creierul nostru reperează caracteristicile cele mai dubioase (adică exact alea care ne calcă pe bătături) la cei din jur şi ne fac să ne apropiem de oamenii care ne pot ajuta să ne vindecăm de propriile răni, dar printr-un proces dureros de a ne forţa să conştientizăm. Ăia care avem norocul şi puterea să conştientizăm 🙂 În caz contrar, trăim relaţii toxice şi ne lamentăm, ne plângem fiindcă ne învârtim iar şi iar într-un cerc vicios. Conflictele sunt prilej pentru a creşte, a evolua dar dacă nu pricepem asta, ajungem în acelaşi punct de unde am plecat, de fiecare dată.
Comportamentele toxice sunt:
- critica (concentrarea pe punctele şi acţiunile negative ale partenerului, fără a le aduce în discuţie şi a le aprecia pe cele pozitive)
- intrarea în defensivă (şi contraofensivă)
- dispreţul (marcat, deseori, de o atitudine de superioritate şi sarcasm)
- blocajele de comunicare (evitarea discuţiei, fuga de conflict etc.)
Cu ce a ţinut Gaspar să rămânem este că toţi suntem de pe aceeaşi planetă Pământ, şi femeile şi bărbaţii. Ne diferenţiază doar contextele prin care am trecut (mai ales atunci când eram mici) şi tipul de ataşament pe care ni l-am format şi care ne ghidează şi comportamentele în cuplu. În afară de ataşamentul sigur care îi face pe oameni să se poarte într-o manieră echilibrată şi chiar să se certe inteligent (o să revin la treaba asta), mai există cel de tip evitant, cel anxios şi cel dezorganizat. Odată ce identificăm categoria care predomină la noi înşine şi la partener şi stilul în care iubeşte fiecare dintre noi, evoluţia înspre bine a relaţiei poate începe. De reţinut că persoanele cu tipuri de ataşament diferit se atrag (Ahaaaaa!, asta explică o groază de chestii....)
Cei cu ataşament evitant sunt pragmatici, au o atitudine de superioritate, consideră că abordările psihologilor sunt un bullshit, se protejează de ceea ce înseamnă iubire şi intimitate. Ca nişte "ţestoase în carapace", sunt autosuficienţi, se detaşează uşor şi păstrează distanţa, la baza acestor comportamente stând, în general, teama de respingere. Ei simt deseori tristeţe, se simt singuri, neînţeleşi, au aşteptări mari şi îi caracterizează un perfecţionism care îi face să vadă defecte peste tot şi să vadă partea goală a paharului. Exagerează părţile slabe şi interpretează mereu în mod negativ. Sunt influenţaţi de imaginea unui partener ideal sau de fantomele fostelor relaţii pe care le păstrează deschise, just in case. Le e greu să se conecteze emoţional, să spună "te iubesc", nu reuşesc să descifreze mesajele nonverbale şi nu-şi permit să simtă empatie. Sunt reci atunci când relaţia nu funcţionează şi se retrag deseori acolo unde se simt în siguranţă. Hiper-raţionează şi flirtează. Se regăseşte cineva în descrierea asta? 🙂
69% din problemele care apar în cuplu sunt nerezolvabile, apar mereu. Important este să le acceptăm, să nu le lăsăm să ne blocheze comunicarea şi conectarea. Fiinţa umană se naşte printr-o relaţie, e rănită astfel şi se vindecă tot printr-o relaţie.
Cei cu ataşament anxios, aşa-numitele "furtuni de gridină", au un radar interior foarte fin şi identifică pericolele la nivel de relaţie dar se activează emoţional atât de puternic încât nu se mai pot controla, exagerează amploarea problemelor şi devin impulsivi. Se gândesc prea puţin la ei înşişi (se subapreciază) şi prea mult la partener (pe care îl ridică în Slăvi), rulează scenarii (apropo, cică mintea noastră înregistrează zilnic între 12000 şi 16000 de gânduri :O ), din care cauză se agaţă, nu-i permit timp liber celuilalt, sunt needy şi moody, au o stimă de sine scăzută, un comportament haotic şi rămân în relaţii toxice din frica de a fi abandonaţi. Au tendinţa de a manipula, trimit mesaje de gelozie, lucru care, în relaţia cu cei evitanţi, e şi mai enervant pentru cei din urmă şi îi îndepărtează mai tare.
Eu....am bifat cam multe. Din ambele liste 🙁
Ce e de făcut?
Da, există şi o soluţie 🙂 Primul pas e conştientizarea şi asumarea schimbării propriului comportament. Doar pe el în putem controla, gândurile şi emoţiile trebuie acceptate şi înţelese prin întoarcerea în timp, în copilărie. Tehnicile de liniştire sunt un instrument esenţial. Evitantul, ca un copil care a crescut într-un deşert emoţional, e bine să accepte frica, frustrarea, furia, abia apoi având capacitatea de a simţi şi emoţii pozitive. Are nevoie de afecţiune, atenţie, respect, spaţiu, încredere, toate bine dozate. Anxiosul a avut parte de un comportament ambivalent şi imprevizibil din partea celor dragi, îi e teamă că momentele de afecţiune se vor termina aşa că se ţine "cu dinţii" de ele. Are nevoie de afecţiune, apropiere fizică, reasigurare şi feedback, atingeri concrete şi sigure (care activează oxitocina şi îl liniştesc), să i se ofere curiozitate pentru sentimentele şi emoţiile sale.
Evitantul se consideră persoana cea mai importantă din propria viaţă dar e indicat să ia în serios şi responsabilitatea pentru familia sa. Anxiosul, dimpotrivă, în timp ce se gândeşte la ceilalţi, trebuie să-şi dea seama că persoana sa e cea mai importantă din propria viaţă.
Toate relaţiile au nevoie, ca să fie conectate, de SIGURANŢĂ, ARMONIE (cei doi parteneri se văd, se aud, se simt) şi CREDINŢĂ, sentimentul abstract de încredere în faptul că partenerul are grijă de mine, mă apreciază şi va găsi o soluţie prin care va face diferenţa între emoţiile şi comportamentul meu. Cuplurile fericite ştiu să se certe inteligent, în aşa fel încât mesajul fiecăruia să ajungă la celalalt, iar partenerii au învăţat să fie nebuni pe rând: unul îl vede pe celălalt ca pe un copil care suferă şi se gândeşte că, dincolo de comportamentul de moment, în adâncul sufletului, partenerul său e o persoană frumoasă şi deosebită.
Dacă vrei să fii fericit, renunţă la perfecţiune!
Cearta inteligentă, din terapia Imago, are 3 etape: oglindirea (şi sumarizarea a ceea ce am înţeles din mesajul celuilalt), validarea emoţiilor celuilalt şi empatizarea. Am văzut un filmuleţ cu Harville Hendrix şi Helen LaKelly Hunt în care îşi împărtăşeau sentimente reale din propriul cuplu. Destul de greu de pus în practică, din punctul meu de vedere, pentru un popor de sangvinici dar merită încercate măcar câteva tehnici.
Ce m-a atins destul de tare în ceea ce a spus Gaspar a fost: felul în care interpretăm comportamentele partenerului, ne influenţează atât relaţia cât şi sănătatea, ne afectează sistemul imunitar şi cardiovascular (sunt studii din care a rezultat asta). Ceea ce ne poate salva relaţia de cuplu e un exerciţiu interesant: să identificăm 3 comportamente pozitive ale partenerului în fiecare săptămână. Pe unele putem să i le spunem, pe altele putem să le păstrăm pentru noi.
Închei cu ceva care m-a uns pe suflet 😀 :
Cel mai bun lucru pe care îl poate face un bărbat este să-i permită partenerei să-l influenţeze.
3 răspunsuri la “Relaţiile nu sunt opţionale”
Nu am ajuns din pacate la conferinta lui Gaspar insa, multumita articolului tau, am deja multe informatii legate de o viata sanatoasa de cuplu. Multumesc!
Cu plăcere! Mă bucur că ți-a fost util articolul.
Și eu mulțumesc pentru preluare, Daniela!