Cu gura plină de pastă de dinţi, scot un „fe f-anfâmflat?”, când o voce uşor piţigăiată mă strigă din dormitorul la o distanţă de 2 holuri şi o sufragerie. Creierul derulează, inevitabil, scenarii, de la un păianjen imens pe perete până la privirea ameninţătoare a pisicii noastre, în timp ce se pregăteşte să atace ca un veritabil leu care intenţionează să-şi devoreze prada, adică pe fii-mea. Acest „Mami, vino repede!”, care poate căpăta o mie de intonaţii, are rareori un motiv previzibil în spate.
Ieri seară, de exemplu, răspunsul ei la „Ce s-antâmplat?” a fost:
– Uuuite, nişte puiuţi mici de broască ţestoasă! (în revista pe care o răsfoia înainte să i-o citesc, la culcare)
Ook, tare drăguţ, dar de ce era aşa urgent de trebuia să vin tocmai din baie?
Alteori, în timp ce cu o mână învârt în ciorbă, cu cealaltă toc pătrunjelul şi cu a treia dau scroll pe Facebook (a, pardon, am doar două mâini :)) ), aud din camera ei zgomote de jucării răsturnate, apoi o linişte dubioasă, urmată de un „Mamiiiiiiii, vino repede!”, pe un ton mai ascuţit decât lama cuţitului din mâna mea.
– Ce e?
– Maaamii, nu mai pot să-i pun capul la loc păpuşii, pune-mi-l tu!
Făceam şi eu de mâncare…. Mormăi eu printre dinţi 😀
Cel mai „nimerit” moment e când mă aşez. Indiferent dacă pe canapea, pat, scaunul din bucătărie, pe wc sau mă fac mică mică într-un colţ în penumbră, crezând că dacă respir foarte foarte încet, n-o să mă bage în seamă.
– Maaaamiiii, vinoooo!
Aşa sunt ei, au nevoie de atenţie, uneori doar să fie priviţi cum se joacă (sau/şi filmaţi pentru ca mai apoi să se privească în toată splendoarea), deseori să le fim complici (în cazul fiică-mii, un complice din ăla care se supune regulilor inventate pe loc de ea). Au nevoie de validare (la 5-6 ani observ că asta îî e mai vitală decât aerul, scuzaţi pleonasmul). Au nevoie de prezenţa noastră, mai mult decât fizică, în ciuda faptului că nouă ni se pare mai important să îi hrănim, spălăm, culcăm la timp.
Pentru ei e un fel de „la naiba cu astea, eu vreau să te joci cu mine/să mă asculţi/să facem prostioare împreună”.
Aşa suntem noi, mereu pe fugă, ajungând acasă cu pungile pline şi planificându-ne încă de pe drum paşii pe care urmează să îi facem acasă, pentru a le da de mâncare la o oră cât de cât ok şi a-i putea culca la o oră decentă. Orele nu-s niciodată suficiente ca să încapă în ele tot ce şi-ar dori copiii, plus ce-ar reprezenta pentru noi, cei mari, un moment de respiro.
În cazul vostru, ce motive năstruşnice ies la iveală după un „Vino repede!” cu glas subţire de copil?
