Acum câteva weekend-uri m-am bucurat de o sesiune utilă de parenting, împreună cu mama. Da, da, în sfârşit am convins-o şi i-a plăcut, a fost şi la o şedinţă de consiliere psihologică ulterior şi a fost un fel de A-HAA moment pentru ea. Poate acum nu-mi va mai spune "hai, dragă, lasă cărţile alea psihologice" când eu încerc să îi explic cum stă treaba cu parenting-ul :)) Am cunoscut 2 specialişti în psihoterapie care m-au încântat cu o abordare echilibrată şi o privire de ansamblu a tuturor teoriilor în vogă despre cum să-ţi educi copilul: Ioana şi Nicoleta de la Eu, părinte ghemotoc. Pe măsură ce ascultam lucruri care îmi trecuseră într-un fel sau altul pe la ureche, speakerii mă ajutau să creez conexiunile în creierul meu.
Şi uite aşa, mi-am reamintit:
- disciplina se referă la stabilirea limitelor pentru acţiunile copilului
- importanţa consecvenţei, constanţei în disciplină (dacă ai spus NU, atunci aşa rămâne, explicând motivele pentru care nu poţi sau nu e cazul să-i îndeplineşti dorinţa copilului, pot fi aspecte care ţin de siguranţă personală, principii, valori etc.)
- valorile tale ca om au o legătură fundamentală cu limitele pe care le trasezi ca părinte
- valorile le inspirăm copiilor prin comportamente, prin a fi un exemplu pentru ei şi dacă vrem să discutăm cu ei despre valori, e bine să o facem atunci când au o stare de bine, pentru a fi deschişi
- limitele se transmit sub formă de reguli. Dacă pentru noi e o prioritate ca pereţii să fie curaţi, putem stabili o regulă în sensul ăsta. Dar dacă pentru noi pereţii nu sunt de importanţă majoră însă a vorbi pe un ton liniştit, de exemplu, este esenţial, atunci e bine să ne gândim dacă e atât de rău faptul că pereţii sunt mâzgăliţi 🙂
Bebeluşii se nasc fără limite. După 6 luni îşi dau seama de limitele lor personale, fizice, le descoperă singuri. Până la 2 ani, copilul are doar nevoi. După aceea, apar acţiunile bazate pe intenţii.
- feedback-ul pozitiv e foarte important atunci când copiii au comportamente dezirabile, arătându-le ce anume apreciem din ceea ce au făcut
- limitele şi, de fapt, testarea lor, le dau copiilor un sentiment de siguranţă. Atunci când cei mici testează limitele e de bine! 🙂 Doar să ne ţină şi pe noi răbdarea 😀
- copiii care au nevoie de limite au, totodată, nevoie de atenţie. Dacă ne solicită într-un moment în care nu avem foarte mult timp la dispoziţie, e important să le acordăm atenţie 5-10 minute, nu să le spunem NU din start
Între 1 şi 2 ani (aproximativ) copiii trec prin perioada "NUUUU" (ştiţi şi voi la ce mă refer?) care, spun psihoterapeuţii, e benefică şi normală. Atunci rolul nostru este să fim jucăuşi, respectându-le, în acelaşi timp, NU-urile pentru a le dezvolta autonomia. Cea mai bună soluţie e să le dăm 2 variante dintre care să aleagă. Şi să ne gândim "ce se poate întâmpla dacă accept NU-ul în situaţia asta? E atât de rău pentru mine?" Revenim la reguli, priorităţi.... 😉
- cuvinte cheie (pe care eu mi le-aş scrie pe frunte, dacă aş putea): AUTENTICITATE şi ECHILIBRU. Copilul se ia, mai degrabă, după comportamentul părinţilor şi nu după "predicile" lor
- aşa cum am menţionat şi aici, o idee bună atunci când te apucă nervii este time-out-ul autoimpus: adică atunci când simţi că eşti furios, îi spui copilului ceva de genul "Am nevoie de câteva minute să mă calmez. Eu voi sta aici pe canapea, ca să-mi treacă."
Nu există soluţia perfectă, nu există părinţii perfecţi, important e să găsim metodele care ne fac să ne simţim bine, echilibraţi şi autentici.
Dacă treceţi prin cel puţin o dilemă de parenting, vă recomand să apelaţi cu încredere la Ioana Agachi sau Nicoleta Căpraru pentru consiliere parentală. Am văzut că organizează şi nişte grupuri de suport foarte interesante 😉 http://euparinteghemotoc.ro/
