Un sfert de secol de când am luat, pentru prima oară, contact cu şcoala. 25 de ani de la prima folosire a stiloului cu rezervă (mai ştiţi biluţele alea micuţe şi transparente din rezervele de stilouri? eu le scoteam după ce terminam cerneala şi le stocam, îmi plăceau cum zornăie când se strângeau mai multe), a caietelor tipizate pentru deprinderea bastonaşelor şi a liniilor oblice, 25 de ani de când am cunoscut-o pe domnişoara, tânăra şi delicata noastră învăţătoare. Oare câţi dintre voi v-aţi dorit să vă revedeţi învăţătoarea şi şcoala după atâţia ani? Eu sunt recunoscătoare pentru că acum vreo 2 luni am făcut asta. Ne-am adunat câţiva foşti colegi, ne-am dat întâlnire şi am invitat-o pe grupul de Facebook şi pe Ioana (tot domnişoara îmi stă pe limbă să îi zic şi faţă în faţă), cu speranţa că va veni şi ea. Ne-a făcut o surpriză şi nu a răspuns nimic online dar ne-a aşteptat acolo, în faţa porţii şcolii. La fel de senină ca acum 25 de ani. Poate un pic mai obosită dar parcă mai veselă şi mai relaxată decât atunci. Sunt emoţionată şi acum când scriu. Am mers toţi în şcoală, să vedem ce e nou şi ce a rămas ca atunci. Am revăzut clasa, acum renovată, ni s-a părut atât atât de mică. Incredibil, acolo au încăput peste 35 de elevi în clasa întâi (mai ştiţi băncile alea din care nu puteai să ieşi decât dacă îţi făcea loc colegul?). Ne-am amintit despre cum nişte colegi au spart tabla cu mingea de baschet, am derulat în minte jocurile din curtea şcolii (frunza, flori-fete-şi-băieţi, leapşa), momente plăcute şi momente mai "critice" în vieţile unor pui de oameni 🙂
foto din arhiva mea personală
Acum 25 de ani eram timidă şi temătoare, prea sfioasă, prea inocentă, din punctul meu de vedere (dovadă că, la aproape 32 de ani, am fost luată drept studentă azi-noapte într-un bar din Centrul Vechi....frumos compliment, dar totuşi! 😀 ). După ce, un an şi ceva, am încercat să mă adaptez la vreo 3 grădiniţe, m-a ajutat mult firea blândă şi zâmbitoare a învăţătoarei noastre, pentru care eram a doua serie de elevi. Îmi amintesc stampilele cu maşinuţe şi diverse simboluri drăguţe, pe care ni le punea atunci când finalizam o activitate (bastonaşe, litere, etc.). Avea răbdare cu noi şi asta a contat mult. Recunosc, sunt multe detalii pe care nu mi le mai amintesc. Cu siguranţă or fi fost momente când, la o aşa gloată de copii, probabil că ar fi preferat să plece în pădure decât să fie acolo :)) O rog să mă corecteze dacă greşesc 🙂 Are atitudinea şi deschiderea pe care mi-aş dori să o aibă şi învăţătoarea alături de care Lidia mea va parcurge primii 5 ani de şcoală. Domnişoara predă în continuare, acum în sistem Step by Step (pe vremea mea nu era încă implementat), la aceeaşi şcoală. Mi se pare fascinant să faci de peste 30 de ani meseria asta şi să te pasioneze aşa mult. Dacă sunteţi curioşi, o puteţi vedea pe Ioana într-o filmare de anul trecut, vorbind despre şcoala de 8 ore şi sistemul Step by Step.
Ceea ce mi-a dat ideea de a vă împărtăşi acum câteva din reminiscenţele trecutului alături de învăţătoarea mea, a fost un colet pe care l-am primit vineri de la Editura Caba, pentru Lidia. Nişte cărticele cu coli tipizate, care mi-au adus vii în memorie momentele în care eu luam penarul de metal, scoteam stiloul şi exersam diverse forme pe hârtie, înainte de a învăţa să scriu literele. Observ că acum, în contextul în care vremurile sunt atât de diferite, acelaşi sistem de formare treptată a deprinderii, cu care eu m-am întâlnit la 7 ani, a fost devansat, pentru anii de grădiniţă. Sper să nu se piardă de tot. Tare frumoasă mi se pare caligrafia şi rău mi-ar părea ca avântul tehnologiei şi graba nestăvilită a informaţiei să răpească din plăcerea aşternerii pe hârtie, ondulat şi domol, a literelor limbii noastre. Chiar dacă acum stiloul cu rezerve e doar o amintire 🙂
