Şi nu mă vait, nu e resemnare, nici revoltă, doar o afirmaţie. Lidia are 2 ani şi o lună. Mental, cognitiv, fizic şi toate cele e dezvoltată potrivit vârstei. Dar când nu-i dau ceva / n-o las să facă ceva, se aşează pe covor şi începe să plângă. Îi trece repede. Nu uită însă şi dacă vrea neapărat acel ceva, încearcă din nou. Dacă nu e aşa important pentru ea, o lasă baltă. Dar toate astea se întâmplă cu o viteză ameţitoare. Mai pornită e atunci când e obosită sau bolnavă, momente sau zile în care plânge des.
"E normal", veţi spune. Sau alţii vor comenta "e cam razgâiată", clasicul "cum o creşti aşa o ai" etc. Bineînţeles, eu mă voi apăra şi tot aşa. Dar nu ăsta e scopul. De ceva vreme mă preocupă subiectul. După ce mi-am ascultat instinctele, am traversat în cap şi toate teoriile citite sau aflate. Încerc să nu ţip (pe cât posibil), să nu o pedepsesc, să nu spun NU de multe ori, să-i dau explicaţii, să o las să plangă la mine în braţe sau în prezenţa mea pentru a se descărca de supărare, să nu revin asupra deciziei de a nu o lăsa să facă sau să ia acel ceva (atunci când e periculos pentru ea sau când ar putea strica un obiect de valoare), să nu-i abat atenţia cu vreun dulce şi câte şi mai câte. Dar parcă tot nu e în regulă. Ea e foarte activă, probabil îşi epuizează energia repede şi devine agitată din cauza oboselii şi deci recalcitrantă... Dar crize de furie nu mai ajunge să facă. Şi nici nu văd în peisaj vreo supărare prea mare la adresa mea. E drept, deşi momentat stau acasă, am mers la serviciu timp de 3 luni. Şi o voi mai face. Dar conectare există. Şi prin alăptare şi prin diverse activităţi pe care le facem împreună. Eu sunt relativ confortabilă cu plânsul ei (în limita rezistenţei mele fizice şi psihice din ziua respectivă).
Nu vreau un copil cuminte, liniştit, poate doar o ţâră mai cooperant dar nu musai pentru că ştiu că poate. Nici nu vreau să ştiu dacă ce face ea e normal sau nu, pentru că îmi dau seama că la vârsta ei există schimbări mari de comportament de la o perioadă la alta şi mood shifts de la un minut la altul. Mai mult, părerea vecinilor şi a tuturor "binevoitorilor" cu care voi interacţiona împreună cu Lidia, nu mă ţine trează noaptea nicidecum. Eu personal sunt ok cu asta.
Ce-mi doresc eu e ca ea să reuşească se adapteze lumii în care trăim, indiferent dacă din plângăcioasă va deveni sensibilă sau dură, negativistă sau pozitivă, hotărâtă sau oscilantă. Ştiu că e bine să aibă încredere în ea, oricum ar fi. E clar că are o personalitate puternică. Acum, rolul meu va fi să-i transmit asta...Dacă aveţi sugestii despre cum să mă pregătesc, chiar vă rog, săriţi pe mine cu comentariile 😀
2 răspunsuri la “Am un copil plângăcios”
Si eu as avea nevoie de ceva sfaturi cu fetita mea ” plangacioasa” care se regaseste in descrierea ta. Maria are 2 ani si 9 lunia si comportamentul ei a inceput la 2 ani cand a si venit pe lume fratiorul ei. Cum a observat ca daca cel mic plange ii acordam atentie a inceput si ea la fel si cand vrea sa obtina ceva plange. acum atentia este impartita la ambii copii dar comportamentul ei plangacios a ramas constant. Iar eu am incercat tot ce spune Mamica activa.
Are o personalitate puternica, e activa si foarte perseverenta …astept si eu sugestii 🙂
Irina
Si noi am avut una… situatia s-a imbunatatit acum la 6 ani insa o perioada a fost totul teribil.Cel mai rau a fost cand nu reusea sa ne spuna ce vrea. Apoi situatia s-a imbunatatit si ne intelegem destul de bine. Intotdeauna cand am spus nu , nu l-am schimbat niciodata in da. Mai bine spuneam , ma mai gandesc decat sa spun nu si apoi sa schimb.Fetele stiu ca daca zic ceva aia fac si sunt intelegatoare, las si loc de negociat uneori.