De-ale parenting-ului (II): Crizele de furie la bebeluşi şi copii mici

Articolul ăsta e pentru toţi părinţii care se simt copleşiţi după ce oboseala din primele de luni de viaţă a copilului lor se mai atenuează dar încep crizele de plâns şi furie (temper tantrums). Şi pentru mine, în caz că mă hotărăsc să mai trec prin asta o dată :)) S-a mai scris şi se va tot scrie despre subiect aşa că vin şi eu cu propriile-mi gânduri ce rezumă, în mare parte, lucruri experimentate şi citite de mine.

"Achiziţiile" care declanșează crizele de furie

În jurul a 6-8 luni, micuţa mea drăgălaşă a început "achiziţiile" importante (mai degrabă, vizibile pentru noi, cei din jurul ei), adică: târâtul prin casă, apoi mersul de-a buşilea and so on. Modificările respective au venit la pachet cu mai nou consideratul "bau bau" - diversificarea - şi cu capacitatea mai mare de a înţelege ce se petrece cu ea. Astfel că, instinctiv (nefiind vorba în nici un caz de un "monstru manipulator" :D), dacă nu voiam să îi dăm sau să facem ceva ce ea îşi dorea, gata cu arcuitul pe spate şi "uăăăăă".

Buun, aici sunt posibile mai multe reacţii din partea părinţilor sau ale celor care au bebelul în grijă: distragerea atenţiei cu jucării şi diverse chestii "uite, mami, avionul/maimuţa/răţuşca etc etc", "vrei o bomboană?". Şi, ca un cititor al Alethei Solter şi ale sale principii de attachment parenting (pe care nu le urmez orbeşte dar unele sfaturi sunt chiar utile), vin şi zic: păi, ce rezolvaţi? Ce înţelege copilul din faptul că de la a nu primi bibeloul de pe raft trece brusc la "uite cum piuie pufoşenia asta"? Vouă va sună logic? Sau mai normal e să înţeleagă din start că "nu tot ce zboară se mănâncă"? Altă variantă: "nu e voie", "e ruşine". Really? Dar să tragi o înjurătură zdravănă în public nu e ruşinos? Cam care sunt gradele de ruşine? Care e diferenţa între a băga un degeţel în gură în plină erupţie dentară (da, pentru unii şi asta e ruşinos) şi a muşca de mama focului alţi copii în parc? Părerea mea că mare.

"Nu e voie"

"Nu-i voie" să ce? Să foreze priza cu degetele, să se apropie de aragaz, să se târască pe jos prin casă (da, unele persoane consideră că nici asta nu e voie), să arunce cu pahare ş.a.m.d. În condiţiile în care vocabularul românesc abundă de cuvinte. Propun "dacă te apropii de aragaz, te arzi" (noi avem onomatopee de genul "arş" pentru asta; nu ştiu cât e de ok, dar aşa a fost la îndemână şi acum ştie ce înseamnă, pe pielea ei, atunci când apa e prea caldă sau ciorba fierbinte :D), "dacă arunci paharul, se sparge" (când nu eram atentă, a aruncat un borcan de sticlă; i-am arătat cum se sparge, a văzut cioburile, că nu mai putem folosi acel borcan etc; nu garantez că a înţeles 100%, chiar ieri era nervoasă şi a aruncat sticla mea cu suc pe jos dar i-a părut rău apoi :D). Şi alte exemple de genul. A treia variantă şi cea mai greşită, din punctul meu de vedere, e a lăsa copilul să plângă în timp ce părintele ţipă la el sau îl pune la colţ (whatever that means pentru fiecare, singur în cameră sau pe un scaun în colţul camerei).

Cum gestionăm

Am trecut în revistă câteva acţiuni la care apelează lumea din disperare de cauză atunci când plânsul şi furia copilului par de necontrolat. Dar ce părere aveţi de următorii paşi (paşi la care nici noi nu suntem încă experţi dar ne dezvoltăm :D):
1. Inspir şi expir...ok, s-a supărat. Urlă foarte tare? Înseamnă că oricum nu mă va auzi. Deci tac şi o ţin în braţe sau o las pe jos, stand lângă ea, până se mai linişteşte
2. Plânge mai încet sau s-a mai calmat după "ţipetele de războinic mohican"? Îi explic cum pot (în funcţie de vârstă, conjunctură, etc) de ce nu se poate un anume lucru pe care îl vrea, folosind cuvinte simple dar un vocabular destul de bogat.
3. Dacă ţin foarte mult la obiectul pe care l-ar sparge/strica în cazul în care l-ar lua în mâna, îl ascund pentru o vreme, ca să evit trigger-ul pentru crize. Sau pun apărătoare la prize. Sau găsesc modalităţi de a "securiza" obiectele pe care nu vreau să le atingă. Nu reuşesc întotdeauna şi nu am o camera "baby proof" din lipsă de spaţiu, buget şi pentru că eu o las să mişune prin toată casa deci ar fi inutil un asemenea efort.
Crizele lor de plâns sunt egale cu momentele noastre de furie exprimate prin înjurături, aruncat cu farfurii sau cu noroi verbal în cei din jurul nostru (noi în general, nu mă refer neapărat la mine şi soţul meu). Dacă cei mici nu pot verbaliza nu înseamnă că nu au frustrări de eliminat. Le e cel mai la îndemână să se revolte în acest fel.

Se mai termină vreodată?

Şi da, există şi o parte pozitivă: crizele se mai diminuează cu timpul 🙂 A mea are acum un an şi 8 luni (fără 2 zile) şi a început să mai înţeleagă ce e şi ce nu e ok. Mai sunt cazuri când se trânteşte cu fundul de pământ şi plânge din toţi rărunchii, normal. Evident, în spaţii publice, gen restaurante sau magazine pline de ochi compătimitori sau dezaprobatori. Dar destul de rar. Înţelege multe cuvinte şi pe unele le exprimă binişor.
Sunt convinsă că va urma o nouă etapă interesantă în viaţa copilului meu, în ceea ce priveşte furia şi revolta dar cheia e respectul reciproc. Să ne obişnuim cu existenţa crizelor (atâta timp cât au un nivel normal, bineînţeles), să ne uităm în interiorul nostru şi la modul în care ne comportăm noi înşine ca părinţi şi să nu ne exprimăm furia în cel mai urat mod posibil (dar totuşi să ne-o exprimăm). Să tragem aer adânc în piept, să ne relaxăm şi să le explicăm copiilor cum vedem noi lucrurile, care e perspectiva noastră. Aşa ar trebui să priceapă că viaţa nu e numai lapte şi miere şi nu primesc tot timpul absolut tot ce vor dar nici noi nu avem putere 100% asupra lor şi asupra dorinţelor şi a acţiunilor lor.