Ieri am făcut toţi trei o călătorie până în Bulgaria, la Veliko Tărnovo, un oraş cu puternic iz medieval, cunoscut şi sub numele de „Oraşul Ţarilor” (a fost capitala Ţaratului vlaho-bulgar între anii 1185-1393 sursă Wikipedia), care se întindea pe 3 dealuri. Am plecat din Bucureşti în jurul orei 10:00, am făcut o oprire ca să ne pozăm în lanul de rapiţă (nu puteam rata ocazia 😀 ), ne-am umplut de nectar galben şi aromat şi am mers mai departe.
Am trecut graniţa la Ruse pe la 12:00, am văzut la vamă o grămadă de oameni care stăteau la coadă să-şi cumpere vignetă, dar noi ne-am continuat drumul şi am luat rapid de la o benzinărie situată un km mai încolo, unde am schimbat şi lei în leva. Pe la 13:10 am ajuns în oraşul despre care auzisem numai de bine. Şi pe bună dreptate. Cetatea Tsarevets e impresionantă mai ales datorită reliefului care o încojoară şi a modului spectaculos în care au fost plasate locuinţele pe dealurile din jur. Intrarea costă 6 leva de persoană. Am fi economisit, probabil, 6 leva dacă soţul ar fi precizat că Lidia are 5 ani dar nu a verificat dacă cei mici pot intra gratuit.
Biserica din vârf m-a uimit pentru că picturile sunt total diferite de cele tip icoană.
În faţa bisericii sunt 2 telescoape prin care se vede peisajul în detaliu dar funcţionează doar cu monezi de 1 leva, noi aveam numai bancnote. Puteam ruga pe cineva să ne schimbe (erau şi mulţi români în vizită pe acolo), dar nu ne-am mai complicat. Am preferat să urmăresc o cerere în căsătorie în direct, în limba bulgară. Din "DA"-ul spus de fată, cu lacrimi în barbă, şi sărutul prelung, m-am prins că a acceptat 🙂 Love is in the air. Ne-am mai pozat un pic pe creneluri, cu privirea la steagul Bulgariei fluturând în vânt (numai la foto nu a vrut să se arate în toată splendoarea) şi am coborât.
Ne-am cumpărat suveniruri (pe care le găsiţi mai ieftin prin oraş dacă aveţi răgaz şi răbdare să vă plimbaţi) şi am pornit pe străduţe. În apropierea cetăţii, am dat de "nişte vitrine" care ne-au atras atenţia prin figurile de ceară în mărime naturală, foarte veridice. Era vorba, de fapt, despre Muzeul Regional de Istorie. Pentru că biletul ni s-a părut cam scumpişor (10 leva per adult, copiii sub 7 ani au gratuitate), am intrat doar eu cu Lidia. Am apucat să fac câteva poze, fără bliţ, pentru că apoi ne-a oprit o angajată a muzeului şi mi-a spus că trebuie să plătesc 5 leva, cea de la recepţie mă văzuse cu aparatul în mână dar nu mi-a spus că am ceva în plus de plată, eu nu am sesizat deci asta e. Aşa că i-am spus că las camera foto afară la soţ şi mă întorc fără, pentru că nu aveam de gând să mai dau încă 5 leva, nu înainte de a-i arunca faptul că nu mi se pare normală atitudinea asta (sunt o rebelă, ştiu 🙂 ).
Măcar am pozat-o pe fii-mea cu războinicul, ha! :))
Am plecat apoi mai departe, să căutăm un loc de papa bun şi am admirat picturile de pe pereţii clădirilor, nu neapărat medievale dar interesante:
După ce ne-am învârtit un pic, iar Lidia era deja obosită, ne-au picat ochii pe un local, în josul unei străduţe înguste tip Sighişoara şi cu o bicicletă parcată pe zid, pe al cărui panou scria în română "mâncare tradiţională bulgărească".
Decor interior medieval, muzică rock, meniu generos, toţi clienţii vorbeau limba noastră maternă, ce să mai, eram încântaţi la culme. Până a venit chelnerul şi ne-a spus că nu mai au deloc bucate tradiţionale (nici servite în oale de lut, nici în gondole, habar n-am ce erau gondolele alea în contextul respectiv) pentru că, uau, nu se aşteptau la asemenea aflux de turişti. OMG! Era ora 15:00 dar, totuşi, aşa repede au rămas fără? Răspunsul m-a făcut să strâmb din nas şi să arunc priviri tăioase compatrioţilor de la mesele vecine, care mâncaseră tot ce era tradiţional până să ajungem noi. Parcă erau oamenii de vină :)) Anyway, am comandat până la urmă pentru copil clasicii cartofi prăjiţi cu piept de pui la grătar (Dan, cu ceafă de porc, evident) iar eu, cu pofta de mâncare trei sferturi pe ducă, mi-am luat o salată cu roşii (multe roşii!), brânză, 5 măsline mici, ceva nucă şi 3 bucheţele de broccoli fiert. Am conchis că la ei roşiile şi brânza feta (destul de bună) sunt la maaare căutare. În timp ce am stat la masă, a tras o ploaie de vară care s-a încheiat, cuminte, înainte să ieşim de pe terasa acoperită a restaurantului.
Ne-am întors la maşină şi, pe la ora 17:00, am plecat spre Silistra, cu gândul să trecem la Călăraşi cu bacul (pe principiul, de ce să ne întoarcem pe acelaşi drum, e mai distractiv pe Dunăre). Lidia a adormit rapid aşa că eu am putut să privesc în linişte, pe fereastră, traseul plin de copaci, câmpuri şi uimitor de puţine localităţi. Asta m-a făcut să caut pe net cât de mare e populaţia Bulgariei şi, într-adevăr, e mult mai mică decât a României. Drumul de la Ruse la Silistra, în lungul Dunării, a fost de vreo 1,5-2h. Dacă am fi luat-o pe la Giurgiu, la 20:30 am fi fost acasă dar pe itinerariul pe care ne-am hotărât să mergem, pentru diversitate, abia am trecut fluviul cu bacul pe la 21:30 (a durat ceva până conaţionalii noştri s-au hotărât că suntem destule maşini şi e cazul să se îndure şi să ne ducă pe partea cealaltă). Orarul bacului este până la 22:00, de luni până duminică şi o traversare costă aprox 35 lei.
Am făcut-o şi p-asta 🙂 De la Călăraşi, am intrat pe autostradă, am văzut un incendiu în câmp, apoi am prins ploaia de Bucureşti din urmă şi am ajuns, somnoroşi şi cu durere de spate de la atâta stat în maşină (eu), la 23:15. Concluzia Lidiei, chiar înainte să plecăm din Veliko Tărnovo: când mai venim aici? Deci, o aventură care a meritat!
